Slujnica credincioasă
de Georges Rip
Era în timpul războiului.
Antricotul de guzgan se scumpise sută la sută şi, pentru o fărâmă de vierme prăjit, vânzătorul îţi lua şi pielea de pe tine.
Parizienii se ţineau însă destul de bine, deşi nu erau tocmai deprinşi cu acest soi de hrană. (Am spus că bulionurile “Duval” nu ieşiseră încă?).
În sfârşit…, lumea se resemnase.
În momentul când începe această istorie, cum ar zice Georges Ohnet, orice animal domestic fusese decretat bun de mâncat. Restaurantul “Fourrière” devenise locul cel mai şic din capitală.
Au fost şi unii care, dezgustaţi, nu mai voiau să pună nimic pe limbă.
În epoca asta, un fachir, venit din India la Paris, cu circul “Barnum”, a făcut avere învăţând lumea cum să postească, în numai paisprezece lecţii. (El cheltui însă banii pe chefuri şi muri de indigestie).
În sfârşit, în armată – Flămânda cea Mare! –, soldaţii se îndopau cu bălegar copt la foc de tabără.
Numai soţii Coulenbois aveau carne, şi încă bună, la toate mesele lor. Fiind bătrâni şi slăbiţi, carnea le făcea bine.
Aşa că, pe când Parisul crăpa de foame, plătind ultimul gologan, soţii Coulenbois se îngrăşau cu cotlete, calitatea întâi.
Şi cu toate astea nu erau bogaţi. Veniturile lor erau chiar mai mult decât modeste. Şi totuşi mâncau carne în fiecare zi; şi totuşi, carnea era foarte scumpă; şi totuşi, nu aveau nici un ban datorie…
În schimb, aveau o slujnică bătrână, dar credincioasă.
De treizeci de ani în serviciul lor, Melie Melot (nu-i uitaţi numele) îşi adora stăpânii şi-i îngrijea ca pe copiii de ţâţă.
Numai că micuţii ei erau înţărcaţi, iar Melie se străduia în fiecare zi să le procure carnea proaspătă cerută de organismele lor slăbănoage.
Egoişti ca toţi bătrânii, ei nu căutau să afle prin ce minuni de economie reuşea biata femeie să le facă rost, în asemenea timpuri, de hrană întăritoare. De unde avea bani? Numai bunul Dumnezeu ştia. Îşi cheltuia economiile adunate cu greu în atâţia ani? Fura? Nimeni nu ştia nimic.
Chestiunea principală pentru soţii Coulenbois era să mănânce carne: încolo nu mai doreau să ştie de nimic. Ei nici nu se gândeau la asta. Cu cât mizeria creştea în Paris, cu atâta soţii Coulenbois erau mai grăsuţi! Toată lumea a remarcat că făcuseră burtă – şi nişte obraji bucălaţi – mai mare dragul!
Melie, dimpotrivă, slăbea din zi în zi.
Să nu vă miraţi deci când veţi afla că această vrednică femeie se tăia singură, bucată cu bucată, ca o carne de măcelărie, pentru a întreţine sănătatea stăpânilor ei! Da, cu eroismul liniştit al spartanilor, care se lăsau să li se hăcuie pântecele şi al romanilor, care-şi frigeau mâinile, slujnica soţilor Coulenbois, în fiecare zi, îşi tăia câte un biftec, un şniţel, un cotlet, un rărunchi…
Cei doi bătrâni – egoişti ca toţi bătrânii, după cum am mai spus -, nu vedeau nimic.
Într-o zi, servitoarea îşi făcu treaba într-un picior. În ziua aceea, soţii Coulenbois se desfătară cu un jigou de berbec pe fasole, de care multă vreme şi-au adus aminte.
Pe urmă avură la masă un picior de porc, fript pe grătar, o minune, nu altceva!
Câtăva vreme după asta, Melie le păru cam pitică. Soţii Coulenbois crezură că vederea le slăbeşte cu vârsta.
Un alt jigou stârni entuziasmul celor doi soţi. Pe urmă, o spată de oaie, apoi o şunculiţă (aşa zicea ea!…). Melie o adusese la masă numai cu o mână. O a doua şuncă fu servită, Dumnezeu ştie cum!…
Cu toate acestea, doamna Coulenbois găsea că slujnica lor e înceată. Casa nu mai era ţinută aşa de bine. Melie lustruia prost ghetele şi nu mai freca parchetul. “Îmbătrâneşte”, zicea domnul Coulenbois.
Un moment, a fost chiar vorba s-o dea afară…
În acest timp servitoarea gătea ce mai rămăsese din ea!
Uneori, îi spuneau:
- Azi e duminică, Melie, mănâncă şi dumneata o bucăţică de carne…
Atunci, sărmana fiinţă, supusă dar tăcută, se făcea mititică…
Să scurtăm aceste grozăvii.
Asediul Parisului era pe sfârşite.
Ultima zi, la ceasul prânzului, slujnica soţilor Coulenbois nu se arătă în sufragerie. Neliniştiţi, cei doi bătrâni se duseră ei în bucătărie.
În mijlocul mesei, pe un talger aşternut cu verdeaţă, capul servitoarei, cu pătrunjel în nas şi după urechi, sta falnic, aburind…
Pe un bileţel, aşezat la vedere, Melie se scuza că nu-i poate servi chiar ea…
UNDE SUNT SLUJNICELE DE ALTĂDATĂ?...
