POVESTORYOARĂ

SĂRUTĂ-MĂ, STRĂINE, ŞI ADIO!…

După ce s-a terminat războiul şi am fost lăsat la vatră, m-am învârtit o vreme pe ici pe colo, apoi mi-am găsit o slujbă în Hamstead; era un garaj, la capătul lui Haverstock Hill, lângă Chalk Farm, şi vă spun că mi se potrivea de minune. Sunt un tip căruia-i place să cârpească motoare, chiar şi pe front asta a fost munca mea şi oricine şi-ar fi dat seama că mă pricep la tot ce înseamnă mecanică. Ideea mea despre distracţie însemna să stau întins pe spate în salopeta mea unsuroasă, sub pântecele unei limuzine sau al unui camion, cu o cheie în mână meşterind o fierărie învechită, mirosind tot a ulei şi benzină, iar sunetul cel mai plăcut era cel de motor acompaniat de zdrăngănitul uneltelor cu care ceilalţi băieţi trebăluiau fluierând ultimele şlagăre la modă.

Nu mi-a păsat niciodată că n-am o meserie „curată” şi nici de cei care îţi spun că miroşi sau că eşti murdar. Îmi aduc aminte ce spunea maică-mea când eram puşti şi mă umpleam din cap până-n picioare de ulei şi unsoare meşterind orice tinichea găsită prin curte: „Lăsaţi-l în pace, nu-i face nici un rău: e o murdărie curată”. Astfel mi s-a hotărât destinul: să mă ocup de reparatul motoarelor.

Şeful garajului era un tip cumsecade, simpatic, vesel şi s-a convins că sunt serios la slujbă. El nu prea se pricepea la mecanică, aşa că m-a lăsat pe mine să văd de treabă. Era exact ceea ce-mi doream şi eu. Nu mai puteam să stau la maică-mea, fiindcă era prea departe de serviciu, locuia dincolo de Shepperton şi ar fi fost o prostie să pierd o jumătate de zi pe drum. Îmi place să am totul la îndemână, aşa că am închiriat o cameră în casa familiei Thompson. Erau nişte tipi foarte cumsecade. Şi n-aveam de mers decât zece minute până la garaj. Domnul Thompson ţinea un atelier de încălţăminte chiar la parter, iar doamna avea grijă de treburile casei. Îmi plăcea cum gătea şi mâncam cu ei dimineaţa şi seara – aşa că eram considerat un fel de membru al familiei.

Eu sunt un tip aşezat, căruia îi place să meargă la lucru şi să-şi facă meseria cum trebuie. Seara, după cină, am tabieturile mele: mă aşez într-un fotoliu să-mi citesc ziarul fumând o ţigară, ascult un program distractiv cu muzică şi ceva poante la radio şi apoi mă ia somnul destul de devreme. În general nu prea m-am omorât să ies cu fete în oraş, chestie care nu m-a preocupat nici când am fost în armată. Războiul l-am făcut în Orientul Mijlociu, am fost la Port Said şi atât.

Serios, eram destul de fericit la familia Thompson, zilele curgeau la fel una după alta, până într-o seară, când totul s-a schimbat. Din seara aceea nimic n-a mai fost la fel şi nici n-o să mai fie vreodată. Nu ştiu… Thompsonii plecaseră în vizită, undeva în highgate, unde aveau o fată măritată. Ambii, m-au întrebat dacă mi-ar face plăcere să merg şi eu cu ei, dar mie nu-mi plăcea să mă bag prea mult în chestii d-astea de familie, aşa că le-am zis că o să merg la vreun film. În faţa cinematografului, aruncând o privire afişului am văzut că era un western – poza înfăţişa un cowboy care înfige un cuţit în burta unui indian – iar eu sunt mort după genul ăsta de filme, mai ceva ca un puşti – aşa că mi-am plătit biletul şi am intrat. Când plasatoarea mi-a înşfăcat bucăţica de hârtie i-am spus încet: „Ultimul rând, vă rog”, pentru că-mi place să nu mai am pe nimeni în spate şi să-mi sprijin capul de balustradă.

Abia atunci am remarcat-o într-adevăr. În sălile astea de cinema, plasatoarele sunt îmbrăcate din cap până-n picioare în cotume de catifea care le dau, aşa un aer băieţesc, mai ales când se tund aşa – model „paj” – cred că aşa se spune… Pe ea însă, toate acestea nu reuşiseră s-o facă să arate ca un băiat. Avea părul roşcat şi ochi albaştri – cu o privire care nu pare, dar vede mai departe decât crezi – iar la întuneric culoarea lor se închide şi devin aproape negri; avea un aer trist cu o privire atât de bosumflată încât, probabil trebuia să-i dai luna de pe cer ca s-o faci să zâmbească. Tenul ei nu era alb ca laptele ci avea o culoare mai caldă, semănând cu piersica, dar nu avea pistrui şi nici nu era fardată. Era micuţă şi zveltă, iar costumul din catifea albastră o prindea de minune, cu pălărioara dată pe spate care lăsa să i se vadă părul arămiu. Am cumpărat un program – nu pentru că mi-ar fi trebuit aşa ceva, ci fiindcă doream să mai rămân în preajma ei – şi am întrebat-o „- Cum e filmul?”. Nici nu s-a uitat la mine. Privea în gol, la peretele alb din faţa ei, cu acelaşi chip bosumflat.

- Pentru cuţitari e bun, dar poţi să şi dormi dacă nu-ţi place, mi-a spus în cele din urmă. Am început să râd, dar ea a rămas la fel de serioasă. Nu avea deloc aerul că o interesează persoana mea şi nu încerca să intre în vorbă, cum fac altele.

- Nu prea ştii să faci reclamă, i-am spus. Dacă te-ar auzi directorul… Abia atunci s-a uitat la mine. Ochii ei albaştri, sătui de toate cele, s-au oprit asupra mea şi am simţit, dincolo de plictisul pe care-l remarcasem, un fel de lene blândă, ca atunci când cineva se trezeşte dimineaţa dintr-un vis şi se bucură să te găsească în preajmă. Ochii pisicilor au uneori privirea asta moale atunci când le mângâi şi ele se fac covrig şi încep să toarcă.

Pentru o clipă doar, s-a uitat la mine în felul ăsta şi mi s-a părut că pe chipul ei licărea o undă de zâmbet neîmplinit, iar când a rupt biletul mi-a explicat:

- Nu sunt plătită să fac reclamă. Sunt plătită ca să fac asta şi să te conduc în sală, la locul dumitale.

Apoi a dat la o parte draperia de catifea şi a luminat cu lanterna ultimul rând de scaune. Eu nu vedeam încă nimic, nu mă obişnuisem cu întunericul, aşa că am privit spre ecran, unde un tip îi spunea altuia: „- Dacă te arăţi pe-aici cu pistoale la centură, rişti să-ţi găurească cineva pielea”… apoi cei doi au intrat într-un salon să dea pe gât o duşcă.

- Mie-mi place, am zis, în timp ce căutam un loc liber, dar ea mi-a tăiat elanul:

- Filmul n-a început încă, e doar forşpanul pentru săptămâna viitoare. După ce m-am aşezat, am mai văzut jurnalul şi câteva reclame, după care a apărut un tip care a început să cânte la pian în timp ce ăia de la lumini schimbau culorile la reflectoare ca să mai învioreze atmosfera şi să nu zici c-ai dat banii de pomană. Privind în jur am observat că sala era pe jumătate goală şi m-am gândit că fata avusese dreptate, filmul nu era cine ştie ce grozăvie. Înainte ca lumina să se stingă din nou, ea a apărut cu o tavă cu îngheţate, dar nu se ostenea să-şi strige marfa. Parcă plutea într-un vis şi nici prin cap nu-i trecea să încerce să vândă vreo îngheţată, dar când a ajuns în dreptul meu i-am făcut semn să se apropie.

- Ai una de 6 penny? M-a privit, la început cu aerul că nu-s decât un gunoi la picioarele ei, apoi când m-a recunoscut, şi-a coborât asupra mea privirea aceea leneşă schiţând o jumătate de zâmbet:

- Vafă sau cornet?

Să fiu cinstit, nu voiam nici una nici alta. Vroiam doar să intru în vorbă cu ea.

- Din care îmi recomanzi?

A ridicat din umeri, indiferentă.

- Cornetele ţin mai mult, a rostit ea profesional şi mi-a pus unul în mână înainte ca eu să fi spus de care vreau.

- Ce zici de unul şi pentru tine?

- Nu, mulţumesc, am văzut cum se fac, răspunse ea, tocmai când lumina s-a stins în sală, iar eu am rămas aşa ca un prost, ţinând în mână un cornet cu îngheţată pe care dădusem 6 penny. Bineînţeles că imediat îngheţata a început să se topească şi să-mi picure pe cămaşă aşa că a trebuit să o înghit cât am putut de repede, de teamă să nu-mi pătez pantalonii. Abia după asta am fost în stare să fiu atent la povestea de pe ecran.

În timp ce mă ştergeam pe mâini cu batista, nişte bandiţi mascaţi atacau un tren cu gând să jefuiască vagonul poştal. Era acelaşi binecunoscut western cu şirurile de căruţe cu coviltir ridicând praful preriei în galopul cailor, cu băieţi vânjoşi şi fete frumoase care acum erau în zdrenţe, acum în rochii de seară. Probabil că aşa trebuie să fie filmele, fără nimic adevărat în ele. În timp ce urmăream povestea am început să simt un miros de parfum plutind în aer şi nu ştiam ce e sau de unde vine, dar îl simţeam tot timpul. În dreapta mea era un bărbat, iar în stânga mea erau două locuri libere şi cu siguranţă parfumul nu venea din faţă, aşa că n-am rezistat să nu întorc capul, adulmecând aerul. Vreau să spun că nu prea mă omor după parfum… De obicei e ieftin şi urât mirositor, dar acum era altceva. Nu era stătut sau îmbâscit şi nici strident; avea mirosul florilor care se vând în West End – cartierul bogătaşilor – unde, în magazine de lux, tipi cu bani dau câte 3 şilingi pe fir ca să ofere cele mai splendide buchete actriţelor preferate – şi era atât de al naibii de bun mirosul lui în sala aia veche de cinema, plină de fum prost de ţigară, că aproape m-a scos din minţi.

În cele din urmă, mi-am dat seama că parfumul venea de la fata aceea, plasatoarea; stătea lungită pe o banchetă în spatele meu, probabil era obosită.

- Nu te mai agita atâta, mi-a zis ea în şoaptă. Mai bine uită-te la film, să nu zici c-ai dat banii degeaba.

Mă pufnea râsul, dar m-am abţinut. Obrăznicia ei îmi făcea plăcere, la fel ca şi parfumul ei. Era ca şi cum ea ar fi stat lângă mine şi ne-am fi uitat împreună la filmul ăsta cu indieni care începea să-mi placă.

La sfârşit, după ce s-au aprins luminile în sală am observat că se făcuse deja ora zece seara. Fusese ultimul spectacol şi se închidea peste tot. Eu am mai rămas şi după un timp ea s-a întors pentru a începe să caute pe sub scaune – un control de rutină – pentru a recupera obiectele pierdute, pe care spectatorii căscaţi vin înapoi şi le reclamă, dar nici gând să-mi arunce vreo privire. Văzând că nu mă bagă în seamă, de parcă aş fi fost un gunoi de pe jos, m-am ridicat de pe scaun, aşteptând să ajungă în dreptul meu.

- Nu vezi că blochezi culoarul?, îmi zise ea, măsurându-mă cu privirea din cap până în picioare. Apoi, scoţându-şi pălărioara care îi venea atât de bine, a început să-şi facă vânt cu ea.

- Ai de gând să dormi aici la noapte?, îmi aruncă ea ultimele cuvinte înainte de a se îndrepta spre ieşire, fredonând un şlagăr la modă.

Era de-a dreptul înnebunitor. Nu fusesem niciodată atât de prins de o fată. Am ieşit după ea, dar n-am putut să văd decât că se strecurase pe o uşă de serviciu, pe după casa de bilete, iar băiatul de la intrare se pregătea să închidă porţile cinematografului.

L-am salutat şi am ieşit în stradă cu gândul s-o aştept, dar nu mă simţeam deloc în apele mele, deoarece îmi închipuiam că va fi însoţită de colegele ei, casieriţa, garderobiera şi plasatoarea de la balcon, chicotind împreună şi n-aş fi avut curajul s-o abordez.

A ieşit însă după câteva minute şi era singură. Purta un trenci strâns în talie cu un cordon, îşi ţinea mâinile în buzunare şi nu avea pălărie. Mergea fără să se uite nici în dreapta nici în stânga. Am început s-o urmăresc, fiindu-mi teamă că o să arunce o privire înapoi şi m-ar recunoaşte, dar ea continua să meargă cu paşi repezi şi hotărâţi, privind doar înainte, iar părul ei arămiu, tuns “paj”, îi flutura pe umeri. A ezitat un moment, apoi a traversat şi a rămas în staţia de autobuz. Erau acolo deja câteva persoane, aşa că nu m-a observat când m-am aşezat şi eu la rând, iar când a sosit omnibuzul m-am urcat după ea, fără să am cea mai mică idee încotro merge, şi nici nu-mi păsa. A urcat pe platforma superioară, s-a aşezat pe o bancă din spate, şi-a sprijinit capul într-o parte de geam şi a închis ochii. Ca atras de un magnet, m-am aşezat lângă ea, eram nervos, fiind prima oară când deveneam atât de îndrăzneţ şi mă aşteptam din clipă-n clipă să facă scandal. Când a apărut încasatorul i-am cerut două bilete de 6 penny, fiindcă bănuiam că ea o să coboare înainte de capăt şi cu banii ăştia aş fi acoperit costul călătoriei pentru amândoi. Când ne-a dat biletele, încasatorul şi-a ridicat privirile spre acoperiş şi a încercat să facă o glumă, pe care, probabil, o mai spusese de o sută de ori: „Atenţie la cucuie, când schimbă şoferul direcţia. Abia şi-a luat permisul”„… Apoi a coborât scările fluierând şi era clar că se credea un mare mucalit.

Chiar dacă îndividul se credea grozav, pe mine reuşise să mă enerveze pentru simplul motiv că limbariţa lui o trezise pe fată din somn. S-a uitat mai întâi la mine, întrebându-se probabil dacă nu cumva visa – apoi la biletele din mâna mea – trebuie să fi observat după culoare că erau de 6 penny – şi a zâmbit, primul ei zâmbet adevărat din seara aceea, iar în cele din urmă a rostit fără nici un fel de mirare: „Bună, străine”. Eram emoţionat, nu ştiam ce să fac şi atunci am scos pachetul de ţigări, i-am oferit şi ei una, dar m-a refuzat. A închis din nou ochii, încercând să mai tragă un pui de somn.

Pe urmă, dacă am văzut că nu e nimeni în preajmă, în afară de un ofiţer de aviaţie care citea ziarul, am ridicat încet mâna dreaptă şi am cuprins-o pe după umăr, lăsând să-şi pună capul pe umărul meu, să-i fie mai comod. Bineînţeles că m-am gândit că o să par îndrăzneţ şi fata o să mă trimită la dracu, dar n-a făcut-o.

A zâmbit din nou şi s-a sprijinit pe mine, aşa, să-i fie cald şi bine, zicând: „N-am parte în fiecare seară de un drum şi o pernă gratis. Trezeşte-mă când ajungem în vârful dealului, înainte de cimitir”.

Habar n-aveam de nici un deal şi nici un cimitir şi dacă vreţi să ştiţi n-aveam de gând s-o tezesc decât la capătul drumului. Plătisem două bilete de 6 penny şi aveam de gând să-mi valorific banii.

Aşa că stăteam unul lângă celălalt, eram foarte aproape şi deşi eram deseori zdruncinaţi, era foarte plăcut şi mă gândeam că mi se întâmpla ceva mult mai distractiv decât să stau acasă în pat şi să citesc rubrica sportivă, ori să-i însoţesc pe Thompsoni în vizită la fiica lor din Highgate.

După un timp, fata a aţipit cuibărită la pieptul meu, iar eu mi-am lipit cu afecţiune obrazul de creştetul ei, având aerul că suntem o pereche de îndrăgostiţi toropiţi de oboseală. Dar eu nu puteam să dorm, gândindu-mă că autobuzul se afla la ultima lui cursă, urmând ca după staţia terminus să se retragă la garaj. Străbătusem deja o distanţă care făcea cam 4 penny şi începusem să fiu neliniştit din cauză că în buzunar nu mai aveam decât vreo 6 şilingi, care, bineînţeles, nu ar fi fost de ajuns ca să luăm un taxi la întoarcere. De altfel, ne îndreptam spre ieşirea din oraş şi, noaptea, taxiurile nu se aventurau prin zonă. Ce prost fusesem să ies în oraş fără mai mulţi bani la mine. Poate că era o tâmpenie să-mi fac probleme din cauza asta, acţionasem dintr-un impuls mai puternic decât mine încă de la început, fără să ştiu cum vor evolua lucrurile. Dacă aş fi avut o întâlnire cu vreo fată mi-aş fi umflat portofelul cu bancnote, dar cum nu prea ieşeam seara în oraş, plecasem la film doar cu ceva mărunţiş în buzunar. Eu, dacă ies cu o fată vreau să-i arăt că ştiu să mă port. Mă gândeam că la capătul liniei trebuie să fie vreun restaurant – probabil din astea care sunt acum la modă, cu autoservire – şi dacă ea ar avea chef de ceva mai tare decât o cafea sau o oranjadă, deşi la ora asta târzie nu se prea obişnuia, aş fi fost în pom! Sigur, dacă aş fi fost mai aproape de casă aş fi ştiut unde să mergem.

Ştiam o cârciumă unde se ducea patronul meu şi unde puteai să-ţi plăteşti paharul cu băutură sau să bei din sticla ta personală cât îţi place. Am mai auzit eu de nişte şmecherii d-astea în cluburile de noapte din Vestul Londrei, dar acolo te seacă la buzunar.

Problema era însă că mă aflam, la miezul nopţii, într-un autobuz care mergea Dumnezeu ştie unde şi trebuia să am grijă de iubita mea – i-am zis „iubita” ca şi cum ar fi fost aşa – şi al naibii să fiu dacă aveam bani să plătesc drumul la întoarcere. Am început să scotocesc, din ce în ce mai nervos, prin toate buzunarele, doar, doar printr-un noroc chiar voi da peste o juma’ de coroană sau măcar peste o hârtie de 10 şilingi şi cred că tot căutând am deranjat-o din somn, fiindcă deodată m-a tras de-o ureche, mormăind: „Nu te mai fâţâi atâta… Parcă te legeni cu barca…”.

Ei bine, vreau să spun… în clipa aia m-a dat gata! Chestia asta m-a terminat. Nu pot să vă explic din ce cauză. Felul cum m-a apucat de ureche, puţin înainte de a trage uşor de ea, ca şi cum ar fi vrut să-mi lase timp să mă obişnuiesc cu ideea că mă pedepseşte fiindcă n-am fost cuminte, dar totu-i o glumă… Când mi-a prins urechea între degete ca şi cum ar fi vrut să-mi simtă pielea, mă simţeam un copil răsfăţat, iar când am fost atenţionat: „termină cu legănatul”, era ca şi când mă cunoştea de ani de zile şi acum ieşeam împreună la iarbă verde. Fusese un gest colegial, prietenesc şi chiar mai mult decât atât:

- Ascultă aici, i-am spus, îmi pare foarte rău, dar am făcut o mare prostie. Am luat bilete până la capăt fiindcă am vrut să stau cât mai mult timp lângă tine, şi când o s-ajungem acolo, ăştia or să ne dea jos din autobuz şi o să ne aflăm la câteva mile depărtare de orice parte a oraşului, iar eu n-am decât 6 şilingi amărâţi în buzunar.

- Ai picioare, nu?…, a spus ea.

- Cum adică am picioare?…

- Adică umbli cu ele. Eu zic că pentru asta avem picioare, a răspuns ea. Atunci am înţeles că n-are a face câţi bani aveam în buzunar, că nu e supărată şi că totul o să meargă bine în seara asta.

M-am înveselit imediat şi i-am dat un ghiont prietenesc ca să-i arăt că apreciez gestul ei sportiv – orice altă fată m-ar fi făcut de două parale – şi am spus:

- N-am trecut încă pe lângă vreun cimitir, din câte am observat. Are vreo importanţă?

- Oh, mai sunt şi altele, n-am preferinţe în mod special, zise ea.

Chestia asta nu ştiam cu s-o iau. Crezusem că vrea să coboare la cimitir pentru că era staţia cea mai apropiată de casa ei, cum ar fi să spui: “Opriţi, vă rog, la Woolworth’s”, când stai prin apropiere. Rămăsesem destul de nelămurit şi am întrebat-o:

- Cum adică, mai sunt şi altele? Nu e ceva ce întâlneşti prea des pe traseul unui autobuz.

- Vorbeam în general, a răspuns ea. Nu te strădui să faci conversaţie, îmi placi mai mult când taci. Felul cum o spusese ea nu era o răutate. De fapt, înţelegeam ce vrea să spună. Când vrei să vorbeşti cu oameni ca domnul şi doamna Thompson, după cină, să povesteşti ce-ai mai făcut în ziua aia şi apoi cineva să citească ziarul cu voce tare, întrerupt din când în când de vreo remarcă scurtă: „I-auzi!” şi tot aşa până când cineva cască şi unul din noi spune: „Mergem la culcare?…”. Sau, e destul de plăcut să stau la taclale cu şeful meu, în pauza de dimineaţă, la o cafea, sau pe la trei, când nu prea mai avem chef de treabă: „Să-ţi spun eu ce cred, ăştia din noul guvern încurcă lucrurile la fel ca cei dinainte”, până când apare un client să-i reparăm ceva la maşină. Şi îmi mai face plăcere să stau de vorbă cu maică-mea atunci când merg la ea în vizită, ceea ce trebuie să recunosc că nu se întâmplă prea des. Îmi place să stau la masa din bucătărie şi s-o ascult cum deapănă amintiri de pe vremea când eram puşti neastâmpărat care o cam lua pe coajă, în timp ce în cuptor se coc prăjiturile: „Întotdeauna ţi-au plăcut prăjiturile, aşa că ţi-am pregătit ceva…”. Asta înseamnă să stai de vorbă, să faci conversaţie.

Dar eu nu voiam să vorbesc aşa cu iubita mea. Era de ajuns să suntem împreună, unul lângă altul şi toate vorbele din ume ar fi fost de prisos. Un singur lucru mă frământa oarecum: dacă s-o sărut înainte ca autobuzul să oprească şi noi să coborâm la cap de linie. Vreau să spun – să ţii o fată pe după umeri e una, iar s-o săruţi e alta. În general, trebuie să treacă timp până te încălzeşti. Când îţi dai întâlnire c-o fată, ai o seară întreagă la dispoziţie şi după ce ai mers la un film sau la un spectacol şi la urmă mănânci şi bei ceva, atunci da, ajungi să te cunoşti mai bine şi se obişnuieşte să termini cu sărutări şi s-o strângi puţin în braţe, asta aşteaptă toate fetele.

Ca să fiu cinstit, nu prea mă omoram eu cu sărutatul. Înainte de a fi mobilizat pe front vorbeam cu o fată, ne întâlneam, era o fată bună, îmi plăcea. Dar avea dinţii cam ieşiţi în afară şi chiar dacă închideam ochii şi încercam să uit pe cine sărut, ştiam că e ea şi nu puteam să fac nimic. Era genul: „Doris cea cumsecade din vecini”. Dar genul opus e şi mai rău şi mă feream de fetele care sar pe tine de crezi că vor să te mănânce.

Te loveşti de ele la tot pasul, mai ales când eşti în uniformă. Sunt prea nerăbdătoare şi ai impresia că nu pot aştepta ca băiatul să le facă avansuri. Nu mă feresc să spun că îmi făceau greaţă. Poţi să mă şi omori, dar asta e! Se vede că m-am născut cam nervos din fire. Nu ştiu.

Dar atunci, în timpul călătoriei cu autobuzul, totul era altfel. Nu ştiu ce să spun că avea fata – ochii adormiţi şi părul arămiu şi faptul că într-un fel părea să-i pese că sunt acolo, dar îi şi plăcea în acelaşi timp; nu mai întâlnisem aşa ceva până atunci. Aşa că îmi spuneam: „Acuma, să risc sau să aştept?” şi ştiam, după felul cum conducea şoferul şi după cum fluiera încasatorul, spunând amândoi noapte bună celor care coborau, că ultima staţie nu putea să fie prea departe. inima a început să mi se zbată într-un ritm îndrăcit şi parcă cineva m-ar fi strâns de gât ori gulerul cămăşii era prea strâns, nu ştiu, dar parcă începusem şi să transpir. Mă înfierbântasem, fir-ar să fie, numai un sărut şi gata, doar n-o să mă omoare! Şi pe urmă… mă liniştesc. Era ca şi cum aş fi avut de sărit de la o trambulină foarte înaltă. Mi-am spus în gând: „acum” şi m-am aplecat spre ea şi am sărutat-o pe îndelete. Ei, dacă aş fi poetic, aş spune că ceea ce s-a întâmplat pe urmă a fost o revelaţie. Dar nu sunt, şi nu pot să spun decât că ea mi-a răspuns şi sărutul a durat o veşnicie şi nu semăna deloc cu ceea ce mi s-a întâmplat cu Doris.

Pe urmă, autobuzul a oprit brusc, iar şoferul a strigat cu voce cântată: „Toată lumea să coboare, vă rog”. Ne cam zdruncinase şi acum vraja era destrămată. Pe bune, îmi venea să-i sucesc gâtul şoferului, dar omu’ n-avea nici o vină că ajunsese la cap de linie.

- Hai, mişcă-te, mi-a zis fata, şi mi-a tras una la gleznă cu pantoful.

Ne-am ridicat şi am coborât în stradă. Începuse să plouă, nu prea tare, dar atât cât să te grăbeşti să-ţi ridici gulerul hainei, şi ne găseam chiar la capătul unei străzi largi cu magazine închise, neluminate, de-o parte şi de alta – mi se părea capătul lumii – şi precis era un deal în dreapta, iar în vârful lui un cimitir. Se vedea grilajul gardului şi pietrele funerare şi se părea că n-are sfârşit, se întindea pe acri întregi.

- Fir-ar să fie, am spus eu, ăsta-i locul de care-mi vorbeai?

- Se prea poate, a spus ea, privind vag peste umăr, şi pe urmă m-a luat de braţ. Ce zici de-o cafea mai întâi?, a zis ea, zgribulindu-se. Mai întâi…? Voia să spună înainte de a porni spre casă, sau casa ei era pe-aici pe undeva pe-aproape?

De fapt, nici nu conta prea mult. Nu trecuse cu mult de ora 11 noaptea şi puteam să-mi permit o cafea şi chiar un sanviş. Era un băruleţ peste drum şi nu avea luminile stinse, aşa că ne-am îndreptat într-acolo. De îndată ce am păşit înăuntru am observat că se aflau deja la masă şoferul, încasatorul de bilete şi chiar individul de la Aviaţie care stătuse pe bancheta din faţă a autobuzului. Comandaseră un ceai şi sandvişuri. Am observat că nu erau deloc prăpădite – bucăţi zdravene de şuncă între felii subţiri de pâine albă, iar ceaiul aburea în ceşti mari, pline – marfă bună – şi mi-am spus – „Şase şilingi ajung pentru două porţii”. Am observat că iubita mea se uită la aviator, într-un fel cam gânditor ca şi cum l-ar mai fi văzut undeva, cândva, şi am observat că şi el o cam sorbea din ochi.

Nu puteam să-l învinuiesc pentru asta. Şi nici nu mă deranja. Când ieşi în oraş cu o fată, te simţi într-un fel mândru dacă alţi tipi se uită la ea. Şi iubita mea nu se putea să treacă neobservată. Pe urmă, ea nu i-a mai dat nici un fel de atenţie aviatorului, ocupându-se de cafea, iar eu am făcut la fel. Nu încercam să părem simandicoşi, am dat bună seara tuturor şi am fost politicoşi cu chelnerul, dar oricine putea să vadă că eram împreună, vreau să spun că eu şi fata formam o pereche şi asta era plăcut. Era nostim cât de tare mă lăsasem cuprins de acel sentiment protector pe care un bărbat îl manifestă când se află cu iubita lui. Se pare că ceilalţi începuseră mai demult o conversaţie, glumeau între ei, dar noi nu ne-am băgat.

- Cred că ar trebui să fii cu băgare de seamă, în uniforma asta de aviator, spuse şoferul, altfel ai să sfârşeşti ca toţi ceilalţi. Nici n-ar trebui să umbli aşa târziu prin locurile astea… Au început cu toţii să râdă, dar n-am priceput de ce.

- Sunt obişnuit să fiu mereu pe fază, a spus tipul de la Aviaţie. Îi cunosc de la distanţă.

- Aşa au crezut şi ceilalţi, nu mă îndoiesc, a remarcat şoferul, şi se ştie ce-au păţit. Chestia asta te bagă în sperieţi. Dar de ce numai aviatori, asta aş vrea să ştiu.

- Din cauza culorii uniformei, a spus aviatorul. Se vede bine în întuneric.

Au continuat tot aşa să glumească şi să râdă. Mi-am aprins o ţigară, am oferit una şi iubitei mele, dar m-a refuzat.

- Războiul e de vină pentru tot ce se întâmplă rău, a spus, barmanul, în timp ce ştergea meticulos paharele şi le aşeza la locul lor pe rafturi. Pe multe le-a zăpăcit, după părerea mea. Nu-şi mai dau seama ce-i bine şi ce-i rău pe lumea asta.

- Eu zic că nu-i bine să facă sport, a zis încasatorul de bilete. Le dezvoltă muşchii şi asta e ce nu trebuie să aibă ele. De exemplu, iată, să vă spun de puştanii mei de-acasă. Când se ceartă, fata poate oricând să-l trântească pe băiat, e o mică teroristă. Începe să mă pună pe gânduri.

- Aşa e, confirmă şoferul, de-aicea începe cu agitaţia despre egalitate între sexe, parcă aşa se cheamă, nu? Şi de la asta, au vrut dreptul de vot. Dacă ar fi fost după mine, n-ar fi trebuit să le dăm dreptul să se bage în treburile politice.

- Prostii, a spus aviatorul, nu votul le-a zăpăcit pe femei. Sub piele sunt toate la fel, aşa au fost întotdeauna. În Est ştiu cum să le pună la punct. Acolo n-au voie să-şi ridice glasul. Asta-i metoda. Pe urmă nu mai ai nici o problemă.

- Nu ştiu ce-ar face femeia mea dacă aş încerca să-i închid gura, a remarcat, gânditor, şoferul.

Şi au început cu toţii să râdă din nou.

Iubita mea m-a făcut atent că îşi terminase cafeaua şi că dorea s-o luăm din loc.

- Vrei să mergi acasă?, am spus.

Era o prostie. Într-un fel, voiam să las impresia că vom pleca împreună spre casă. N-a zis nimic. S-a ridicat şi a pornit spre ieşire, strângându-şi pe talie cordonul trenciului. Am urat noapte bună celorlalţi şi am urmat-o, dar nu înainte de a observa că aviatorul o urmărea cu privirea, holbându-se de după ceaşca de ceai. După câţiva paşi mi-am dat seama că ploaia nu încetase – nu-mi doream decât să ajung undeva la căldurică – şi nu prea ştiam încotro s-o apuc. Iubita mea o luase înainte, a traversat strada şi a ajuns lângă gardul cimitirului. S-a oprit şi m-a privit lung, cu acel zâmbet care mă cucerise.

- Şi acum?, am vrut eu să spun.

- Pe aici sunt destule lespezi, a spus ea.

- Şi ce dacă sunt?, am întrebat eu uimit.

- Poţi să te întinzi pe ele, mă lămuri ea şi porni de-a lungul gardului până în dreptul unei spărturi.

- Aşa se întâmplă mereu, spuse ea, până la urmă găseşti un locşor pe unde te strecori înăuntru. A intrat printre barele îndoite ale grilajului la fel de uşor ca un cuţit într-un calup de unt. Pe mine trebuia să mă turteşti ca să mă treci în partea cealaltă.

- Ei, stai puţin, am strigat eu, nu sunt aşa subţirel ca tine. Dar ea părea că nu mă aude, puţin îi păsa dacă mă strecor sau nu, era deja departe, pe aleile cmitirului. În cele din urmă, icnind şi suflând din greu am intrat printre cele două bare şi am pornit printre morminte. Când m-am apropiat, am simţit ceva în moalele capului când am zărit-o pe iubita mea cum stătea liniştită pe o piatră de mormânt lungă şi netedă, cu braţele sub cap şi cu ochii închişi.

Ei bine, începusem să nu mă mai mir de nimic. Adică, eu nu mă gândisem decât că trebuie s-o duc acasă şi gata. Să-i dau întâlnire pentru seara următoare. Sigur, înainte de a ne despărţi, am fi putut să mai stăm puţin la uşa casei ei. Nu îmi închipuiam că ar fi vrut să intre imediat. Dar să stea întinsă acolo, pe lespedea rece, nu era absolut deloc normal. M-am aşezat lângă ea şi am luat-o de mână.

- O să te uzi dacă stai aşa, am spus fără convingere.

- Sunt obişnuită, a spus ea privindu-mă drept în ochi. Lumina de pe stradă nu era prea departe, dincolo de grilaj, aşa că nu era deloc întuneric şi, oricum, în ciuda ploii, noaptea nu părea întunecoasă. Aş dori să pot spune ceva despre ochii ei, dar nu prea am fantezie. Oricine ştie cum străluceşte în întuneric un ceas fosforescent. Am şi eu unul. Când te trezeşti noaptea, el luminează acolo, pe notpieră, ca un prieten. Cam aşa străluceau ochii iubitei mele, dar erau şi frumoşi. Şi nu erau deloc ca de pisică leneşă. Erau iubitori şi calzi, dar şi trişti în acelaşi timp.

- Eşti obişnuită să stai în ploaie?, am încercat eu să continui discuţia.

- Crescută aşa. Am fost botezaţi în adăposturi. Copiii morţii, aşa ni se spunea în timpul războiului.

- N-aţi fost evacuaţi?, am întrebat-o.

- Eu nu, a apus ea, niciodată n-am reuşit să rămân undeva. Mereu m-am întors.

- Părinţii trăiesc?

- Nu. Au fost omorâţi amândoi cu bomba care ne-a făcut casa zob. Nu vorbea pe un ton tragic, ci obişnuit, firesc, normal.

- Ghinion, i-am spus cu o voce înceată.

A urmat un moment de tăcere. Şi stăteam acolo, ţinând-o de mână şi aşteptând să o conduc acasă.

- De când lucrezi la cinematograf?, am întrebat.

- De vreo trei săptămâni, a apus ea. Nu prea îmi place să stau mult într-un loc. O să plec şi de acolo, în curând.

- Din ce motiv?

- Neastâmpăr, a zis ea.

Deodată şi-a ridicat braţele şi mi-a cuprins faţa în palmele ei micuţe. Era un gest tandru, nu cum s-ar crede.

- Ai o faţă blândă. Îmi place, mi-a spus ea.

Era ciudat. Felul cum rostise aceste cuvinte mă făcea să mă simt aiurit şi slab, nu încălzit, ca în autobuz, şi mi-am spus: „Şi poate că asta e, am dat peste fata pe care o doream. Dar nu pentru o seară, întâmplător. Pentru totdeauna.”

- Ai un iubit?, am întrebat-o eu.

- Nu, a zis, puţin surprinsă.

- Vreau să zic, unul adevărat.

- Nu, de nici un fel.

Era o discuţie ciudată pentru locul în care ne aflam, cu ea întinsă acolo ca o siluetă sculptată în piatra aceea veche de mormânt.

- Nici eu n-am o iubită, am spus. Nu m-am gândit niciodată la asta, cum fac alţii. Unii au o manie, cred, şi apoi, sunt prins cu munca mea. Lucrez la un garaj – sunt mecanic, ştii – fac tot felul de raparaţii la maşini. Sunt plătit destul de bine. Am şi economisit ceva, în afară de banii pe care-i trimit bătrânei. Locuiesc cu chirie la familia Thompson, nişte tipi foarte cumsecade, la fel ca şi şeful meu de la garaj. Nu m-am simţit niciodată singur şi nu sunt nici acum. Însă de când te-am întâlnit, gândesc altfel. Înţelegi, de acum încolo n-o să mai fie la fel.

Nu m-a întrerupt deloc şi era ca şi cum aş fi gândit cu voce tare.

- La Thompsoni este întotdeauna foarte plăcut şi frumos, am continuat eu, şi nu există oameni mai de treabă. Am mâncare bună şi pălăvrăgim puţin după cină şi ascultăm la programul de seară de la radio. Dar ce vreau eu acum e altceva, ştii. Vreau să vin să te iau de la cinematograf după ce se termină programul, şi tu ai sta acolo, lângă draperii, aşteptând să iasă spectatorii, şi mi-ai face un semn ca să-mi arăţi că pot să te aştept. Pe urmă ai ieşi afară în stradă, ca astă-seară, dar nu singură, m-ai lua de braţ, şi am merge undeva să cinăm, la Corner House sau în altă parte. Am avea o masă rezervată fiindcă ne-ar cunoaşte şi ne-ar servi cu ceva păstrat numai pentru noi doi, ca pentru nişte clienţi ai casei.

Îmi închipuiam totul foarte clar. Masa pe care se afla cartonul „rezervat”, chelneriţa care ne făcea semn – „Avem ouă cu sos picant astă-seară”, iar eu comandam o halbă de bere rece până sosea mâncarea…

- Înţelegi ce vreau să spun? Nu e numai să fim prieteni, e mult mai mult decât atât.

Nu mi-am dat seama dacă înţelesese ce-am vrut să spun. Stătea acolo şi privea, apoi s-a apropiat atingându-mi urechea cu obrazul în felul acela ciudat, dar atât de tandru. Ai fi zis că-i pare rău de mine.

- Mi-ar face plăcere să-ţi cumpăr lucruri, am continuat, uneori şi flori. E minunat să vezi o fată cu o floare prinsă la rochie; arată curată şi proaspătă. Iar pentru ocazii, spectacole, aniversări, de Crăciun ţi-aş cumpăra ceva ce ai vedea într-o vitrină şi ţi-ar plăcea, dar ar costa prea mulţi bani pentru tine. Poate o broşă sau o brăţară, ceva drăguţ. Şi eu m-aş duce şi aş cumpăra-o când n-ai fi cu mine, şi ar costa mult mai mult decât salariul meu pe-o săptămână, dar nu mi-ar păsa.

Îmi închipuiam expresia de pe faţa ei, în timp ce ar fi desfăcut pachetul. Şi ea şi-ar pune ce i-am cumpărat şi am ieşi împreună, şi ea ar fi îmbrăcată mai deosebit, nu cu ceva ţipător, dar ceva să-ţi ia ochii. Oarecum, excentric.

- În vremurile noastre e ceva anormal să te gândeşti la căsătorie, când totul e nesigur şi pentru o fată e cel mai greu să se descurce. E greu să ai o familie în cămăruţele care se închiriază acum, pe urmă cozile, raţiile şi toate astea. Azi fetele vor să fie libere, să aibă un serviciu, să nu depindă de nimeni, la fel ca bărbaţii. Eu nu sunt de acord cu tipii care vorbeau adineauri despre fetele care nu mai sunt ca pe vremuri şi că războiul ar fi de vină. Cât despre cum sunt ele tratate în Est, am văzut şi eu câte ceva. Cred că tipii ăia erau puşi pe glume, mai ales cel de la Aviaţie, dar era o discuţie prostească, aşa mi s-a părut mie.

Ploaia începuse să ne ude destul de tare. Îmi făceam griji pentru ea, deşi avea tenciul pe ea, dar era încălţată cu pantofi uşori şi purta ciorapi subţiri, deloc potriviţi pentru o asemenea vreme.

- N-ai fost niciodată în Aviaţie, nu-i aşa?, a spus ea.

Ciudat. Vocea ei se asprise, era tăioasă şi suna ca şi cum ar fi fost neliniştită de ceva, chiar speriată de-a binelea.

- Nu, n-am avut de-a face cu aşa ceva. În timpul războiului am fost la infanteria marină. În toată compania noastră n-ai fi găsit unul care să se ţină de prostii sau să facă fiţe. Erau nişte tipi grozavi. Cu ei ştiai pe ce lume te afli.

- Mă bucur, a spus ea. Eşti un tip bun şi drăguţ. Mă bucur.

Mă întrebam dacă nu cumva fusese părăsită de vreunul de la R.A.F. (N.t.-Royal Air Force). Aviatorii pe care i-am cunoscut eu erau nişte zăpăciţi. Deodată, mi-am adus aminte de felul în care îl privise pe aviator atunci când ne-am băut cafelele. Părea gânditoare. Ca şi cum persoana lui i-ar fi adus aminte de cineva. Era destul de probabil să fi fost victima vreunui tip seducător, dar nu voiam să mă gândesc că-i făcuse cineva vreun rău. Deşi, aşa cum arăta, s-ar fi putut întâmpla o mulţime de lucruri.

- De ce, ai ceva cu ei?, am zis eu. ce ţi-au făcut cei de la R.A.F.?

- Mi-au distrus casa, a spus ea.

- Asta au făcut-o nemţii, nu ai noştri.

- E totuna, sunt ucigaşi, nu?, a spus ea.

Acum era obosită şi tristă şi tare singură şi am simţit ceva ciudat în stomac, chiar în adâncul lui, aşa că mi-a venit să fac o nebunie: s-o iau cu mine acasă la domnul şi doamna Thompson. I-aş fi spus gazdei mele – era suflet bun şi nu s-ar fi supărat – „Iată, ea e iubita mea. Aveţi grijă de ea”. Aşa, aş fi ştiut că e în siguranţă, că e bine şi nimeni n-ar fi putut să-i facă vreun rău.

La acest gând mi s-a făcut deodată frică să nu păţească ceva. M-am aplecat şi am luat-o în braţe, ridicând-o spre mine.

- Uite, a început să plouă tare. O să te duc acasă; o să te îmbolnăveşti dacă mai stai întinsă aici pe piatra asta udă.

- Nu, a spus ea, punându-şi mâinile pe umerii mei, n-am ce căuta acasă. Te întorci acasă la tine, iar eu, văd eu ce fac…

- N-am să te las singură aici, am spus eu.

- Ba da, asta vreau să faci. Dacă refuzi, am să mă supăr. Şi n-ai dori aşa ceva, nu?

Am privit-o, puţin încurcat de felul în care rostise aceste cuvinte, de chipul ei straniu. În lumina slabă a lunii, faţa ei avea o strălucire mai mare ca înainte şi nu puteam să nu mă gândesc: e frumoasă iubita mea, oh, Isuse, cât este de frumoasă! Era o blasfemie să gândesc astfel, dar nu puteam altfel.

- Ce vrei să fac?, am întrebat-o.

- Vreau să pleci şi să mă laşi aici şi să nu te mai uiţi înapoi, a spus ea, să mergi tot înainte, ca un somnambul. Vei avea câteva ore bune de mers, dar nu contează. Eşti tânăr şi ai picioare puternice. Întoarce-te înapoi pe jos, prin ploaie, intră în camera ta, suie-te în pat şi culcă-te, iar după ce o să te trezşti şi o să iei micul dejun cu familia Thompson, o să mergi la garaj, aşa cum faci de obicei.

- Şi tu?…

- Nu te gândi la mine. Du-te.

- Pot să te caut la cinematograf mâine seară? Am putea, cum ţi-am spus, ştii… să fim împreună?

N-a răspuns. A zâmbit doar. Stătea nemişcată şi mă privea, apoi şi-a coborât pleoapele, şi-a lăsat capul pe spate şi a spus: „Sărută-mă, străine, şi adio!”.

Am plecat, lăsând-o acolo, aşa cum îmi spusese. Nam privit în urma mea. Am trecut printre cele două zăbrele îndoite ale gardului şi am ieşit în drum. Nu părea să fie cineva prin preajmă, iar băruleţul de la capătul liniei de autobuz închisese, avea obloanele trase. Am pornit spre casă, pe şoseaua dreaptă şi parcă fără sfârşit. Pe ambele părţi ale drumului erau înşirate magazine de tot felul. Nu ştiam decât că mă aflam în partea de nord-est a Lindrei, unde nu mai fusesem niciodată, dar nu-mi păsa. Eram ca un somnambul, exact cum îmi spusese ea. Atâta doar, că aveam în minte chipul ei, parcă aş fi plutit într-un vis. În armată, noi soldaţii aveam o vorbă pentru asta, când un tip e aşa prins de o fată încât nu mai vede, nu mai aude şi nu mai ştie ce face; iar eu credeam că astea sunt poveşti, sau se întâmplă numai la oameni beţi, iar acum ştiam că e adevărat, pentru că mi se întâmpla şi mie. Nu-mi mai făceam griji pentru cum avea să ajungă acasă; îmi spusese că totu-i în regulă, probabil că locuia în apropiere, altfel n-ar fi mers aşa departe, deşi era ciudat… Mă gândeam că, puţin câte puţin, va avea încredere în mine şi, cu timpul, aş fi aflat mai multe despre ea. Aveam o idee fixă în minte: s-o aştept în seara următoare în faţa cinematografului. Asta era clar stabilit şi nimic nu-mi schimba hotărârea asta. Orele, până la 10 seara erau goale pentru mine. Am continuat să merg prin ploaie până când a oprit lângă mine un camion şi şoferul mi-a făcut semn să mă urc în cabină. M-a dus o bucată de drum, apoi am coborât fiindcă avea alt drum şi am mers din nou pe jos şi trebuie să fi fost aproape 3 dimineaţa când am ajuns, în sfârşit, acasă.

În mod normal, m-aş fi simţit prost să-l deranjez pe domnul Thompson ca să intru – nu se mai întâmplase niciodată – dar eram în al noulea cer de îndrăgostit şi nu-mi păsa… A trebuit să sun de mai multe ori până a auzit şi a apărut la uşă să-mi deschidă; era mort de somn bietul bătrân şi mi s-a făcut puţin milă când l-am văzut cum arăta în pijamaua şifonată, cum se sculase din pat.

- Ce ţi s-a întâmplat? Am fost îngrijoraţi, eu şi nevastă-mea, când ne-am întors şi am văzut că nu eşti acasă, iar mâncarea e neatinsă, zise bătrânul.

- Am fost la film, am zis eu.

- La film? S-a uitat la mine de parcă ar fi vrut să se convingă că sunt eu. Filmul se termină la zece.

- Ştiu, am spus eu. După aia m-am plimbat. Îmi cer scuze că v-am deranjat. Noapte bună.

Şi am urcat scările până în camera mea, lăsându-l pe bătrân mormăind în timp ce încuia din nou uşa la intrare; apoi am auzit-o pe doamna Thompson strigându-l din dormitor: „El era? A venit?…”. Le pricinuisem griji şi necazuri şi ar fi trebuit să intru să mă scuz şi aşa mai departe, dar îmi era nu ştiu cum, mi se părea că e prea tâtziu pentru aşa ceva; aşa că am închis uşa, mi-am pus pijamaua şi m-am culcat, visând la iubita mea.

Thompsonii au fost cam tăcuţi când ne-am întâlnit la micul dejun. Nici nu se uitau la mine. Doamna Thompson mi-a pus omleta în farfurie, fără să scoată o vorbă, iar el găsise ceva foarte interesant de citit în ziar…

După ce am terminat de mâncat, am spus: „Sper că aţi petrecut bine aseară în Highgate”, iar doamna Thompson, cam cu jumătate de gură, a spus: „Foarte bine, muţumesc, ne-am întors acasă pe la zece”, pe urmă a pufnit uşor, iar domnul Thompson îşi bea tacticos ceaiul.

Au urmat din nou câteva clipe de tăcere, apoi doamna Thompson s-a gândit că e mai bine să mă întrebe dacă vin seara acasă pentru cină, iar eu i-am răspuns că nu, fiindcă am întâlnire cu un prieten.

- Dacă ai de gând să întârzii din nou, e mai bine să-ţi dăm şi dumitale o cheie de la intare, a spus domnul Thompson, privindu-mă pe deasupra ochelarilor. Pe urmă a continuat să-şi citească ziarul. Era clar că nu le trecuse supărarea şi că ar fi dorit să afle unde mă duc. În ziua aia am fost foarte ocupat la garaj, au venit comenzi după comenzi,

care în mod normal nu m-ar fi deranjat. Îmi plăceau zilele pline şi lucrasem adesea după program, dar în acea zi voiam să plec înainte să se închidă magazinele; nu mă mai gândeam la nimic altceva de când îmi intrase în cap ideea asta. Se făcuse cam patru şi jumătate, când şeful a venit la mine şi mi-a spus: „I-am promis doctorului că AUSTIN-ul lui o să fie gata astă seară; i-am spus să treacă peste vreo trei ore. E-n regulă, nu?”

Mi-a sărit inima. Aveam în plan să plec devreme, dar până la urmă m-am gândit că pot să rămân mai târziu dacă şeful îmi dădea voie să dau o fugă până la magazin înainte să închidă. Când a aflat despre ce-i vorba a spus că n-are nimic împotrivă, aşa că mi-am scos salopeta, m-am spălat, mi-am pus haina de oraş şi am pornit spre magazinele de pe Haverstock Hill. Am mers direct la un magazin de bijuterii unde ştiam că au marfă bună – rame de argint, tacâmuri şi alte chestii d-astea. Am văzut câteva inele şi câteva medalioane, dar nu mi-au plăcut. Toate fetele purtau medalioane cu tot felul de inscripţii, gravate în chip de talisman, era o chestie comună, aşa că m-am tot uitat în vitrine până când am zărit ceva mai special. Era o broşă. Micuţă, nu cu mult mai mare decât unghia de la degetul mare, dar avea o piatră frumoasă, albastră în mijloc şi era în formă de inimă. Asta m-a dat gata, forma. Când am observat că nu are eticheta cu preţul mi-am zis că o să mă coste ceva parale, dar am cerut totuşi s-o văd. Bijutierul a scos broşa din vitrină, pe urmă a lustruit-o puţin, întorcând-o pe-o parte şi pe alta făcând-o să strălucească în lumină, iar eu am şi văzut-o prinsă pe rochia sau pe jerseul iubitei mele. “O iau”, am zis eu şi pe urmă am întrebat cât costă. Am cam înghiţit în sec când mi-a spus, dar am scos hârtiile din prtofel şi le-am numărat una câte una până la completarea sumei. Bijutierul a pus broşa într-o cutiuţă căptuşită frumos cu o catifea neagră şi a făcut un pachţel pe care l-a legat cu o panglică de mătase.

Ştiam că o să trebuiască să-i cer un avans şefului înainte de a pleca de la serviciu în acea seară, dar ştiam că e un tip cumsecade şi n-o să mă refuze.

Când am ieşit din magazin, având în buzunarul de la piept cutiuţa cu broşa pentu iubita mea, am auzit orologiul din turnul bisericii bătând de cinci fără un sfert şi m-am gândit să trec pe la cinematograf: voiam să mă asigur că iubita mea nu uitase că-i dădusem întâlnire. Aveam timp suficient ca apoi să mă întorc la garaj şi să repar AUSTIN-ul domnului doctor.

Când am ajuns în faţa cinematografului, inima îmi bătea să-mi spargă pieptul, nu alta, şi abia mai puteam să mai respir. Mi-o închipuiam tot timpul stând acolo lângă

draperii, la intrare, în uniforma ei de catifea şi cu pălăriuţa în vârful capului.

Era ceva lume la rând la bilete şi am observat că schimbaseră programul. Afişul pe care pictaseră un cowboy ce înfigea un cuţit în burta indianului fusese schimbat cu unul în care zâmbeau o mulţime de dansatoare şi în faţa grupului lor se grozăvea un tip în frac, cu un melon într-o mână şi un baston în cealaltă. Era un film muzical. Am intrat şi nu m-am dus lângă casă, ci m-am uitat drept spre draperii, unde ar fi trebuit să fie ea. Acolo însă era o fată înaltă şi slabă care arăta caraghios în uniforma de plasatoare şi care încerca să facă două lucruri deodată: să rupă biletele celor care intrau în sală şi să-i îndrume cu lanterna spre locurile libere.

Am aşteptat puţin. Poate că schimbaseră locurile între ele şi iubita mea urcase la balcon. Când ultimele persoane au trecut de draperii şi se făcuse o pauză, m-am îndreptat spre plasatoare şi i-am spus:

- Scuză-mă, nu ştii unde aş putea s-o găsesc pe cealaltă domnişoară?

- Care, cealaltă domnişoară?, m-a întrebat ea, cam mirată.

- Cea care era aici aseară; are părul roşcat, i-am spus.

Atunci m-a privit mai atent, bănuitoare.

- Nu s-a arătat azi, a spus ea. Eu îi ţin locul.

- Nu s-a arătat?

- Nu. Şi e ciudat că întebi. De altfel nu eşti singurul care o face. Nu de mult au fost şi cei de la poliţie. Au vorbit cu directorul şi alţii de pe-aici dar nimeni nu mi-a spus încă nimic şi presupun că ceva nu e-n regulă.

Inima a început să-mi bată mai puternic de credeam c-o să fac vreun infarct şi-o s-ajung la spital.

- Poliţia?, am zis eu. De ce au fost aici?

- Ţi-am spus că habar n-am, mi-a răspuns ea, dar aveau ceva cu ea, iar directorul s-a dus cu ei la sediul poliţiei şi nu s-a întors încă. În timp ce stăteam acolo, neştiind ce să fac, au mai intrat în sală câţiva spectatori. Auzeam ca-ntr-un vis: „Pe aici, vă rog, la balcon, în stânga, aveţi două locuri libere”, dar eu simţeam cum îmi fuge pământul de sub picioare.

Fata cea înaltă a mai rupt un bilet şi apoi m-a întrebat:

- Era prietena ta?

- Într-un fel, am spus eu. Nu ştiam ce să spun.

- Ei bine, eu zic că nu era în toate minţile şi nu m-aş mira să aud că şi-a făcut felul.

Am privit-o năuc, fără să înţeleg prea bine ce vroia să spună cu: „Nu, îngheţata se serveşte în pauză, după jurnal” şi când am realizat că nu vorbea cu mine, m-am întors şi am ieşit în stradă.

Era din nou coadă pentru biletele mai ieftine şi m-am împiedicat de nişte copii care ţipau şi se hârjoneau, destul de agitaţi.

Am trecut printre ei şi am început să merg pe lângă zidurile caselor fiindcă nu mă simţeam bine, eram cuprins de o ameţeală ciudată.

Iubitei mele i se întâmplase ceva: acum ştiam de ce a vrut să scape de mine azi-noapte şi nu m-a lăsat s-o duc acasă. Avea de gând să-şi facă felul chiar acolo, în cimitir. De-asta vorbea aşa ciudat şi era atât de palidă, iar acum îi descoperiseră cadavrul întins pe piatra de mormânt, lângă grilaj. Dacă n-aş fi părăsit-o, azi ar fi fost în viaţă. Dacă aş mai fi stat cu ea încă zece minute, s-o conving, aş fi putut s-o fac să nu se mai gândească la prostii, ar fi fost acum la cinematograf îndrumând oamenii la locurile lor.

Dar poate că lucrurile nu stăteau deloc atât de rău pe cât îmi închipuiam eu. Poate că fusese găsită pe drum, fără cunoştinţă, iar poliţia făcea verificări… Dacă m-aş fi dus la comisariat să întreb ce s-a întâmplat cu iubita mea, poliţiştii ar rezolva mai repede cazul. Chiar dacă ea îşi pierduse memoria şi nu mai recunoştea pe nimeni, eu aş fi spus mereu acelaşi lucru: ne-am cunoscut la cinematograf, ne-am plimbat, am luat o cafea…

Brusc, mi-am adus aminte că trebuia să termin treaba la AUSTIN-ul ăla, nu puteam să-l las pe şefu’ singur, dar după ce terminam aveam de gând să merg la poliţie.

Când am ajuns la garaj, totul părea străin şi parcă pluteam în altă lume: mirosurile, zgomotul, pentru prima oară în viaţa mea, îmi făceau rău.

Când mi-am pus salopeta, simţeam că mi se întoarce stomacul pe dos, dar mi-am luat trusa cu scule şi am început să meşteresc la AUSTIN, cu gândul la iubita mea: dacă era la secţia de poliţie, singură şi neajutorată sau dacă zăcea pe undeva… moartă.

Aveam mereu în faţa ochilor chipul ei,aşa cum fusese noaptea trecută.

După o oră şi jumătate de lucru îndrăcit, maşina era reparată – i-am pus benzină şi am parcat-o în stradă, ca proprietarul să poată pleca – dar eram terminat, frânt de oboseală, cu şiroaie de sudoare curgându-mi pe faţă. M-am spălat şi când mi-am pus

haina am simţit pachetul în buzunarul de la piept. L-am scos şi m-am uitat la el, cum era legat aşa, cu panglica aia nostimă, pe urmă l-am pus iar loc şi nici n-am băgat de seamă când a intrat şefu’ – stăteam cu spatele la uşă:

- Ai luat ce voiai?, a zis el, vesel şi zâmbitor. Era un tip cumsecade, nu-şi ieşea niciodată din fire şi ne înţelegeam bine.

- Da, am zis eu. Dar n-aveam chef să vorbesc despre asta.

I-am spus că am terminat treaba şi AUSTIN-ul era gata de plecare. Am intrat cu el în birou ca să înregistre reparaţia şi orele suplimentare şi mi-a oferit o ţigară din pachetul pus pe birou, lângă ziarul de seară.

- Văd că Lady-Luck a câştigat derby-ul, a spus el. O să iau ceva bani săptămâna asta.

Îşi nota reparaţia în registru, ca să aibă evidenţa clară la plată.

- Bravo ţie, am zis eu.

- Era cotată pe ultimele locuri, ca vai de ea, a zis el. Avea 25 la 1. Dar i-a luat pe toţi. Nu prea aveam chef de vorbă. Aş fi băut ceva. Mi-am şters fruntea cu batista. Aş fi vrut să termine odată cu cifrele, să-mi spună noapte bună şi să mă lase să plec.

- Alt nenorocit a păţit-o, a zis el. Ăsta e al treilea în trei săptămâni, înjunghiat taman în burtă, ca şi ceilalţi. A murit la spital, azi dimineaţă. Parc-ar fi o răzbunare pe ăştia de la R.A.F.

- Ce-a fost, s-au prăbuşit avioane?, am întrebat eu.

- Avioane?… Drace, nu, crime, băiete! A murit cu burta spintecată bietul nenorocit. Nu citeşti deloc ziarele? E al treilea asasinat în trei săptămâni – şi toţi erau de la Aviaţie. Au fost găsiţi înjunghiaţi lângă vreo groapă sau într-un cimitir. Tocmai îi spuneam unui client care ia benznă de la noi că se pare că nu doar bărbaţii îşi ies din minţi şi devin maniaci sexuali, ci şi femeile. Dar pe asta sunt sigur că o s-o prindă, ai să vezi. Scrie în ziar că i-au dat de urmă şi se aşteaptă s-o aresteze în curând. La timp, înainte s-o mai păţească şi alt aviator.

A închis registrul şi şi-a pus creionul după ureche.

- Bei ceva? Am o sticlă de gin în dulap, a zis şefu’.

- Nu, nu, mulţumesc foarte mult. Am o întâlnire, am încercat eu să scap.

- E-n regulă, a zis el zâmbind, petrecere frumoasă.

Am ieşit în stradă şi am cumpărat un ziar de seară. Scria despre crime exact aşa cum spusese şeful. Citeam frânturi din articol: orele 2 noaptea, tânăr din Aviaţie, în partea de nord-est a Londrei. Victima reuşise să se târască până la o cabină telefonică şi să sune la poliţie.

După ce îl suiseră într-o ambulanţă i s-a luat o declaraţie înainte de a muri. Spunea că o fată îi făcuse semn, iar el o urmărise crezând că vrea să se culce cu el – o văzuse cu un alt tip bând cafea într-un bar cu puţin înainte, dar a crezut că scăpase de el. În ziar mai scria că poliţia avea o descriere completă a fetei şi se mai miza şi pe găsirea celui în compania căruia fusese văzută în noaptea crimei.

Nu-mi trebuia ziarul. L-am aruncat. Am colindat pe străzi până am obosit, apoi când am crezut că domnul şi doamna Thompson s-au culcat, m-am întors acasă.

Am găsit o cheie în cutia cu scrisori, am intrat şi am urcat tiptil în camera mea.

Doamna Thompson îmi făcuse patul şi-mi pregătise, grijulie, un termos cu ceai împreună cu ultima ediţie a ziarului de seară, pe masă.

Reuşiseră s-o aresteze. Pe la trei după-amiază. N-am citit articolul, nici cum se numea sau altceva. M-am aşezat în pat şi am luat ziarul. chiar de pe prima pagină mă privea iubita mea. Pe urmă am scos pacheţelul din buzunarul hainei, am desfăcut panglica şi am scos din cutie broşa în formă de inimioară. Am stat aşa, uitându-mă îndelung la inima micuţă pe care o ţineam în căuşul palmei.