Impozitul pe viaţă
În Anglia secolului XIV, s-a introdus o ciudată reglementare, prin care orice persoană aflată în viaţă era obligată la plata unei sume fixe, pentru faptul că trăieşte. Impozitul se plătea chiar din momentul naşterii unui copil, iar legea făcea o interesantă precizare: „persoanele decedate nu mai datorează impozit pe viaţă”.
În Anglia secolului XIV, s-a introdus o ciudată reglementare, prin care orice persoană aflată în viaţă era obligată la plata unei sume fixe, pentru faptul că trăieşte. Impozitul se plătea chiar din momentul naşterii unui copil, iar legea făcea o interesantă precizare: „persoanele decedate nu mai datorează impozit pe viaţă”.
Istoria cunoaşte însă
şi cazuri mult mai ciudate, când statul instituia taxe şi impozite pe te miri
ce, pentru a-şi rotunji veniturile. (Aviz amatorilor...)
Iată câteva exemple:
Impozitul pe fereastră
În Anglia şi Scoţia secolelor XVII şi XVIII a fost introdus impozitul pe fereastră, care viza oamenii avuţi, posesorii unor case mari şi cu ferestre multe. Fereastra era simbolul bunăstării. Loviţi de noua reglementare, cei săraci au început să zidească ferestrele caselor. Există şi astăzi în câteva regiuni asemenea case medievale, cu ferestrele astupate. Impozitul a fost aplicat un timp surprinzător de îndelungat, fiind desfiinţat abia la 24 iulie 1851, printr-o lege specială.
Impozitul pe pălărie
Tot pe teritoriul Marii Britanii, a funcţionat, în perioada 1784-1811, un impozit pentru dreptul de a purta pălărie. Într-o ţară unde orice bărbat care se respectă se făleşte cu pălăria de pe cap, era imposibil ca impozitul să nu aducă venituri. Şi a adus. Evaziunea era aproape imposibilă, întrucât la plata impozitului, contribuabilul primea un ecuson, care se fixa chiar pe pălărie. Fireşte, câte pălării, atâtea ecusoane.
Taxa pe ureche
Această ciudată taxă a fost introdusă în Tibetul anului 1920, dar se pare că originile ei sunt mult mai vechi, fiind răspândită în mai toată China. Pentru cele două urechi ale sale, omul trebuia să plătească un liang de argint, în schimbul căruia primea un cercel cu care făcea dovada contribuţiei. Pedeapsa pentru evazionişti: tăierea urechilor!
Impozitul pe barbă
Pentru a europeniza societatea rusă, Petru cel Mare a hotărât „să taie bărbile” cu care se făleau nu numai aristocraţii, dar şi mujicii. Măsura nefiind acceptată de cler, a trebuit să renunţe la interzicerea bărbii, înlocuind-o cu impozitul pe barbă, stabilit prin Ucazul din 1689. Bineînţeles, preoţii erau scutiţi de impozit...
Taxa pe umbră
Este de necrezut, dar această taxă a fost stabilită de municipalitatea din Veneţia, în anul 1993. Toţi proprietarii de localuri sau alte imobile, prevăzute cu copertine, umbrele, umbrare sau orice amenajare care face umbră au fost obligaţi la plata unei sume fixe. Nu ştim dacă legea mai este în vigoare şi astăzi.
Impozitul pe frică
Întrucât în timpul domniei regelui Henric I al Angliei (1100-1135), numeroşi tineri se sustrăgeau de la serviciul militar, de teama confruntărilor pe câmpul de luptă, autorităţile s-au gândit să legifereze situaţia, instituind un impozit, prin plata căruia scutirea de armată devenea oficială. Taxa a fost denumită „impozit pe frică”, pentru a da amatorilor o nuanţă dezonorantă. Cu toate acestea, amatorii nu erau puţini, ceea ce l-a determinat pe Regele Ioan Fără de Ţară s-o majoreze cu 300%. Legea impozitului pe frică a fost în vigoare timp de 300 de ani.
Impozitul pe gazele emise de vaci
În Noua Zeelandă a anului 2003, s-a iniţiat un proiect de lege, prin care proprietarii de vaci erau supuşi unui impozit special antipoluant, considerând că aceste ierbivore emit 50% din gazele cu efect de seră. Proiectul de lege pretindea că măsura se impune în conformitate cu Protocolul de la Kyoto. În timpul dezbaterilor însă a intervenit protestul zootehniştilor – Noua Zeelandă este recunoscută ca mare producătoare de lapte şi carne de vită. Aceştia au avut succes, proiectul a fost respins şi jenanta lege n-a mai apărut.
Impozitul pe fereastră
În Anglia şi Scoţia secolelor XVII şi XVIII a fost introdus impozitul pe fereastră, care viza oamenii avuţi, posesorii unor case mari şi cu ferestre multe. Fereastra era simbolul bunăstării. Loviţi de noua reglementare, cei săraci au început să zidească ferestrele caselor. Există şi astăzi în câteva regiuni asemenea case medievale, cu ferestrele astupate. Impozitul a fost aplicat un timp surprinzător de îndelungat, fiind desfiinţat abia la 24 iulie 1851, printr-o lege specială.
Impozitul pe pălărie
Tot pe teritoriul Marii Britanii, a funcţionat, în perioada 1784-1811, un impozit pentru dreptul de a purta pălărie. Într-o ţară unde orice bărbat care se respectă se făleşte cu pălăria de pe cap, era imposibil ca impozitul să nu aducă venituri. Şi a adus. Evaziunea era aproape imposibilă, întrucât la plata impozitului, contribuabilul primea un ecuson, care se fixa chiar pe pălărie. Fireşte, câte pălării, atâtea ecusoane.
Taxa pe ureche
Această ciudată taxă a fost introdusă în Tibetul anului 1920, dar se pare că originile ei sunt mult mai vechi, fiind răspândită în mai toată China. Pentru cele două urechi ale sale, omul trebuia să plătească un liang de argint, în schimbul căruia primea un cercel cu care făcea dovada contribuţiei. Pedeapsa pentru evazionişti: tăierea urechilor!
Impozitul pe barbă
Pentru a europeniza societatea rusă, Petru cel Mare a hotărât „să taie bărbile” cu care se făleau nu numai aristocraţii, dar şi mujicii. Măsura nefiind acceptată de cler, a trebuit să renunţe la interzicerea bărbii, înlocuind-o cu impozitul pe barbă, stabilit prin Ucazul din 1689. Bineînţeles, preoţii erau scutiţi de impozit...
Taxa pe umbră
Este de necrezut, dar această taxă a fost stabilită de municipalitatea din Veneţia, în anul 1993. Toţi proprietarii de localuri sau alte imobile, prevăzute cu copertine, umbrele, umbrare sau orice amenajare care face umbră au fost obligaţi la plata unei sume fixe. Nu ştim dacă legea mai este în vigoare şi astăzi.
Impozitul pe frică
Întrucât în timpul domniei regelui Henric I al Angliei (1100-1135), numeroşi tineri se sustrăgeau de la serviciul militar, de teama confruntărilor pe câmpul de luptă, autorităţile s-au gândit să legifereze situaţia, instituind un impozit, prin plata căruia scutirea de armată devenea oficială. Taxa a fost denumită „impozit pe frică”, pentru a da amatorilor o nuanţă dezonorantă. Cu toate acestea, amatorii nu erau puţini, ceea ce l-a determinat pe Regele Ioan Fără de Ţară s-o majoreze cu 300%. Legea impozitului pe frică a fost în vigoare timp de 300 de ani.
Impozitul pe gazele emise de vaci
În Noua Zeelandă a anului 2003, s-a iniţiat un proiect de lege, prin care proprietarii de vaci erau supuşi unui impozit special antipoluant, considerând că aceste ierbivore emit 50% din gazele cu efect de seră. Proiectul de lege pretindea că măsura se impune în conformitate cu Protocolul de la Kyoto. În timpul dezbaterilor însă a intervenit protestul zootehniştilor – Noua Zeelandă este recunoscută ca mare producătoare de lapte şi carne de vită. Aceştia au avut succes, proiectul a fost respins şi jenanta lege n-a mai apărut.
Impozit pe WC
Poate cea mai neaşteptată taxă consemnată de istoricii Antichităţii este cea instituită de împăratul roman Vespasian (69-79 d.Chr.) pentru folosirea latrinelor publice, construite la Roma din dispoziţia lui, pentru ca locuitorii să nu-şi mai facă nevoile direct în natură.
Întrucât unele voci au murmurat atunci împotriva acestei cheltuieli socotită de ele ca inutilă, împăratul a hotărât să recupereze cheltuiala, stabilind, pentru prima oară în lume, o taxă de acces la WC. Dar vocile au murmurat, din nou, socotind inadmisibilă taxarea omeneştilor nevoi. Asta i-a permis împăratului Vespasian să lanseze o sintagmă rămasă celebră peste veacuri: „pecunia non olet”, adică banii nu au miros.
Contestatarii au trebuit să tacă, iar latrina publică a devenit un simbol de civilizaţie urbană, răspândindu-se în timp prin Europa, sub imperialul nume de „vespasiana”.
Poate cea mai neaşteptată taxă consemnată de istoricii Antichităţii este cea instituită de împăratul roman Vespasian (69-79 d.Chr.) pentru folosirea latrinelor publice, construite la Roma din dispoziţia lui, pentru ca locuitorii să nu-şi mai facă nevoile direct în natură.
Întrucât unele voci au murmurat atunci împotriva acestei cheltuieli socotită de ele ca inutilă, împăratul a hotărât să recupereze cheltuiala, stabilind, pentru prima oară în lume, o taxă de acces la WC. Dar vocile au murmurat, din nou, socotind inadmisibilă taxarea omeneştilor nevoi. Asta i-a permis împăratului Vespasian să lanseze o sintagmă rămasă celebră peste veacuri: „pecunia non olet”, adică banii nu au miros.
Contestatarii au trebuit să tacă, iar latrina publică a devenit un simbol de civilizaţie urbană, răspândindu-se în timp prin Europa, sub imperialul nume de „vespasiana”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu