TERAPIA CU SEMINŢE
Seminţele
fructelor şi legumelor sunt adevărate medicamente naturiste. Statisticile spun
că românii ronţăie mai multe seminţe decât americanii, consideraţi mari
consumatori de popcorn. Ne plac seminţele, mai ales cele de floarea-soarelui şi
de dovleac. Nu numai la meciuri de fotbal sau când vrem să ne lăsăm de fumat.
Seminţele legumelor şi fructelor şi-au găsit la români o întrebuinţare şi mai
valoroasă: leac pentru diferite afecţiuni. Seminţele făceau parte din reţetele
magice ale vindecătorilor de odinioară, iar astăzi sunt ingrediente pentru
unele dintre cele mai eficiente preparate naturiste.
Micile
uzine de medicamente
Pe vremuri,
ţăranii le considerau păstrătoarele vieţii, adevăr demonstrat şi de medicina
modernă, care a descoperit că, înainte să se transforme în plante verzi,
seminţele conţin energii uriaşe şi substanţe benefice pentru organism. Terapia
cu seminţe nu presupune consumul exclusiv al seminţelor, ci în combinaţie cu un
regim sănătos, bazat pe legume şi fructe. Pentru a fi eficiente terapeutic,
seminţele se mănâncă neprăjite, deoarece prin preparare termică, cea mai mare
parte a proprietăţilor lor vindecătoare este distrusă. Din seminţe se pot
prepara şi remedii sub formă de pulberi, tincturi, uleiuri, decocturi,
cataplasme sau infuzii. Mai trebuie ştiut că seminţele, deşi par uscate şi
moarte, sunt organisme vii, bogate în nutrienţi. De aceea,
consumul seminţelor între mese, în locul gustărilor, pe lângă rolul extrem de
benefic, şi satură. Nu întâmplător, terapia cu seminţe este inclusă în
regimurile dietetice. Consumate crude, au efectul cel mai puternic.
Seminţele
de dovleac
Nutriţioniştii
din Japonia pun seminţele de dovleac (bostan) pe primul loc în tabelul
produselor alimentare, deoarece ele conţin cca 50% grăsimi, vitamine,
microelemente şi mai ales zinc. Ele sunt recomandate în lupta cu prostatita, constipaţia
şi balonarea. Sunt diuretice, întăresc muşchiul cardiac şi rinichii, ajută la
creşterea părului, elimină metalele grele din organism. Pentru tratarea acestor
afecţiuni, se prepară laptele de bostan dintr-un pahar de seminţe pisate
într-un vas de lut şi trei pahare de apă clocotită. Se strecoară, se stoarce
bine terciul şi se bea lichidul obţinut de 3 ori pe zi, câte 1/2 de pahar,
înainte de masă. Specialiştii în medicină naturistă încurajează consumul
seminţelor de dovleac, care desfundă vasele de sânge, reglează colesterolul şi
stimulează activitatea rinichilor, au rol adjuvant în cancer, leucemie,
scleroză sau diverse boli greu vindecabile. Se mai recomandă în alimentaţia
persoanelor cu boli hepatice şi cardiovasculare, femeilor însărcinate şi
copiilor.
Seminţe sunt
cea mai hrănitoare parte din dovleac şi conţin mult magneziu. Un studiu
realizat de cercetătorii francezi a arătat că bărbaţii cu un nivel ridicat de
magneziu prezintă un risc cu 40% mai mic de a muri tineri. Seminţele de dovleac
au un efect excelent şi împotriva paraziţilor intestinali. În caz de oxiuri, la
copii se dau câte 10‑15 seminţe de dovleac decojite, zilnic, iar adulţii vor
lua câte 20‑30 seminţe pe zi. Aceste seminţe trebuie să rămână neapărat cu
pieliţa fină şi uscată pe ele şi să se mestece foarte bine. După
o oră, se ia o linguriţă de ulei de ricin. Fitoterapia recomandă seminţele de
dovleac şi contra teniei. Alături de o dietă severă, se mestecă bine, în 4
porţii, câte 80‑100 de seminţe de dovleac decojite, iar după o oră se ia 1/2
lingură de ulei de ricin. Dacă trebuie, în caz de o primă nereuşită, să se
încerce încă o dată aceeaşi cură, pentru că nu apar fenomene secundare
dăunătoare organismului.
Seminţele
de susan
Seminţele
de susan conţin vitaminele A, B, C şi E. Pentru întărirea şi curăţirea
organismului, se consumă câte 15-20 g de pulbere preparată din seminţe, cu
puţină apă, de 3 ori pe zi, cu 10-15 minute înainte de masă. Arsurile
se tratează cu un terci din seminţe de susan râşnite şi apă. Se schimbă
pansamentul de 2-3 ori pe zi, până la vindecare. Susanul poate înlocui sarea.
Se amestecă 5 linguri de seminţe de susan, cu 3 linguri seminţe de in şi o
lingură de sare de mare, prăjită în prealabil într-o tigaie uscată. Amestecul
se păstrează într-un borcan închis bine. Seminţele de susan conţin şi proteine,
cu 50% mai mult decât se află în carne. Sunt foarte bogate în calciu şi
înlocuiesc cu succes laptele. Consumul de susan previne osteoporoza. Seminţele
au o mare valoare energetică, reprezintă un aport însemnat în afecţiunile de
nutriţie, sunt laxative, emoliente, antitumorale şi ajută la detoxifierea
ficatului şi a rinichilor, întăresc sistemul imunitar, cresc fertilitatea şi
sunt afrodiziace. Seminţele de susan sunt o sursă bună de seleniu, magneziu şi
fosfor, având un conţinut scăzut de grăsimi şi sodiu. Mâncaţi în fiecare
dimineaţă o mână de seminţe de susan negru, sunt foarte bogate în calciu.
Seminţele
de in
Cert
este că, dacă urmaţi o cură cu seminţe de in, puteţi spune adio problemelor
digestive. Seminţele de in normalizează tranzitul intestinal, dau senzaţia de
saţietate şi încetinesc procesul de asimilare a grăsimilor. Sunt indicate dacă
suferiţi de constipaţie, de o boală inflamatorie intestinală sau de sindromul
colonului iritabil. Puteţi lua seara, de 4 ori pe săptămână, câte 2 linguriţe
de seminţe de in măcinate, cu multă apă. Puteţi prepara şi un macerat la rece,
din două linguriţe de seminţe de in la un pahar cu apă. Se lasă câteva ore şi
apoi se consumă seminţele, cu tot cu apă. Uleiul de seminţe de in are efect
calmant şi antiinflamator, fiind indicat în inflamaţiile tractului digestiv şi
pentru prevenirea hemoroizilor şi litiazei biliare. Datorită acţiunii de
stimulare a arderii grăsimilor şi combatere a retenţiei de apă, seminţele de in
sunt eficiente şi în curele de slăbire. Seminţele de in conţin mai mulţi acizi
graşi esenţiali Omega-3 decât peştele şi, în plus, sunt bogate în fibre,
vitamine şi minerale. Sunt o sursă excelentă de fitoestrogeni, reglând
tulburările hormonale şi contribuind la prevenirea cancerului. Măcinate, le
puteţi adăuga în salate, mâncăruri, prăjituri, bolul de cereale de dimineaţă.
Dacă aveţi probleme cardiovasculare, 2 capsule de ulei de seminţe de in pe zi
ajută la scăderea tensiunii şi reducerea nivelului de colesterol şi de
trigliceride. Seminţele de in reduc inflamaţiile, atenuând simptomele astmului
şi îmbunătăţind funcţia pulmonară. Alte beneficii aduse de consumul de seminţe
de in sunt reducerea stresului şi creşterea capacităţii de memorare. Uleiul de
seminţe de in conţine acid linoleic şi lignină, substanţe care ajută la
prevenirea cancerului de prostată, de colon şi de sân. Pentru a profita de
aceste beneficii, luaţi zilnic câte două capsule cu ulei de seminţe de in,
adăugaţi ulei alimentar de in sau seminţe de in în salate. Pentru a reduce
riscul de osteoporoză, e suficient să adăugaţi ulei de seminţe de in în
mâncare. Acest ulei menţine în stare bună oasele, prin creşterea nivelului unei
proteine implicate în formarea sistemului osos. Uleiul de seminţe de in este
benefic femeilor la menopauză, dar şi celor ce suferă de diabet, predispoziţia
către osteoporoză fiind mai crescută în cazul lor. Dacă aveţi acnee, puteţi
scăpa de această problemă folosind cataplasme cu făină din seminţe de in.
Acestea se prepară prin amestecul făinii de in cu apă până la obţinerea unei
paste. Cataplasmele aplicate săptămânal pe zonele afectate vor face ca pielea
dumneavoastră să devină mai fină şi mai curată. Tot prin acţiunea de reglare
hormonală, seminţele de in prevenirea căderea părului.
Preparatele pe
bază de seminţe de in care se administrează intern pot reduce absorbţia
substanţelor din unele medicamente. De aceea, cereţi sfatul medicului dacă
urmaţi un tratament de durată. Altfel, evitaţi terapia cu seminţe de in doar
dacă suferiţi de obstrucţii sau de hemoragii ale tubului digestiv, dacă sunteţi
însărcinată ori dacă alăptaţi.
Semințele
de in și Omega-3
Omega-3 sunt
acizi grași polinesaturați, numiți esențiali deoarece nu pot fi produși de
organismul uman, fiind nevoie de asimilarea lor din surse externe. Ei includ
DHA (acid docosahexanoic), EPA (acid eicosapentanoic) și ALA (acid
alfa-linoleic). Recomandările sunt ca 20% din totalul de grăsimi consumate să
fie acizi grași esențiali Omega-3.
Beneficii
ale consumului de semințe de in
- protecție
împotriva bolilor de inimă (scade tensiunea arterială)
- protecția plămânilor
- activitate
anticancerigenă împotriva tumorilor
- protecție
împotriva diabetului
- prevenirea și
tratarea artritei
-
tratarea astmului
- beneficii
împotriva alergiilor
- beneficii
împotriva bolilor inflamatorii
- beneficii
împotriva retenției de apă
- beneficii
pentru o piele uscată, dură
- beneficii
pentru scleroza multiplă
- cresc
vitalitatea și asigură o piele moale și un păr strălucitor
- normalizează
zahărul în sânge
- cresc
rezistența la frig
- îmbunătățesc
sistemul imunitar
- îmbunătățesc
vederea
- ajută la
dezvoltarea creierului fătului și al adulților
- ajută
funcțiile renale
- ajută la formarea
spermei
- ameliorează
unele dereglări psihice
E
nevoie de 4-6 luni de la adăugarea surselor de Omega-3 în dietă pentru a
observa rezultatele.
Surse
de Omega-3 - uleiul de pește sau semințele de in?
În momentul în
care decidem ce sursă de Omega-3 este mai bine să folosim, trebuie să luăm în
considerare că sursele cele mai sănătoase și consistente sunt cele naturale.
Astfel, deși Omega-3 se găsește ca supliment sub diferite forme (tablete,
capsule, pastile, uleiuri), cea mai bună formă în care putem suplimenta acest
nutrient este consumul alimentului integral. În natură, Omega-3 se găsește în
cantități importante în pește și în semințele de in. Deși peștele este o sursă
bună de acizi grași esențiali, uleiul de pește fiind recomandat pentru
suplimentarea cu Omega-3, e mai puțin cunoscut faptul că semințele de in au un
conținut de Omega-3 de 18-24%, față de numai 2% al peștelui.
8
motive pentru a consuma semințele de in în locul uleiului de pește
1. În
primul rând, trebuie știut că acizii grași Omega-3 sunt cărămizile care ajută
la îndeplinirea multor funcții în organism, dintre care una singură este de a
face EPA (acid eicosapentanoic). Uleiul de pește, practic, nu furnizează
Omega-3, el furnizează direct EPA, ceea ce limitează opțiunile corpului de a
face ce are nevoie din Omega-3.
2. O altă
mare diferență o face fibra conținută de semințele de in. Peștele nu conține
nici un fel de fibre și este de asemenea o formă de hrană concentrată,
nesănătoasă. Spre deosebire de alte plante alimentare, semințele de in conțin o
formă de fibră numită lignină, pe care corpul nostru o transformă
într-un antioxidant ce ajută sistemul imunitar și are proprietăți
anticancerigene și antivirale. Nivelele mari de lignină din dietă au fost asociate cu
rate reduse de cancer de colon sau de sân.
3. Încă
un avantaj pe care îl are inul în fața peștelui este că uleiul extras din
această plantă nu conține colesterol. În schimb, 100 de mililitri de ulei de
cod conține 570 de miligrame de colesterol, cam aceeași cantitate aflată în
gălbenușul a două ouă!
4.
Peștele este extrem de contaminat cu substanțe toxice (mercur) din cauza
poluării masive a apelor. Consumul de in nu prezintă nici un risc de acest fel.
5.
Uleiul de in și uleiul de pește conțin cantități mari din vitaminele A și D.
Aceste vitamine, dacă sunt de proveniență animală, sunt toxice pentru
organismul uman. Vitaminele din in, precum provitamina caroten, care
este convertită de corp în vitamina A, nu pot deveni toxice în organism,
indiferent de cantitatea de semințe ingerate.
6.
Omega-3 din semințele de in reduce colesterolul din sânge cu 25% și
trigliceridele cu 65%.
7.
Folosirea inului în locul uleiului de pește are și o componentă morală și
etică.
8. Inul
este ieftin și disponibil, ușor de păstrat și de manevrat.
Cum
consumăm semințele de in
Un consum
zilnic adecvat de semințe de in ar fi de aproximativ 3 lingurițe. În cazul în
care se preferă uleiul din semințe de in, acesta trebuie luat câte o linguriță
pe zi. De menționat că acestea sunt cantități de menținere. Dacă dorim să
folosim inul în scop terapeutic, doza trebuie mărită la 5 lingurițe pe zi
semințe și 2 lingurițe ulei, în funcție de necesitați.
Semințele pot
fi puse la înmuiat ca și restul nucilor și semințelor, de cu seară, pentru
dimineață. Acest procedeu favorizează dezactivarea enzimelor inhibitoare. O
metodă bună este de a le pune în blender (după ce au fost înmuiate), amestecate
cu fructe. Acesta le face mai ușor asimilabile. O altă metodă eficace și poate
cea mai potrivită este măcinarea lor într-o râșniță de cafea și consumarea în
salate, într-o băutură, ori pur și simplu ca atare.
Aportul de
semințe de in în dietă e la fel de important pentru vegetarieni, ca și pentru
cei care consumă doar hrană vie sau pentru nonvegetarieni. Sunt ieftine și ușor
de găsit (în magazinele naturiste sau pe site-urile de profil, pe internet).
Tot ce trebuie să facem este să le adăugăm la dieta noastră, și chiar să ne
facem un obicei din asta!
Atenție:
Semințele de in, ca de altfel și cele de susan, nu pot fi digerate de stomacul
nostru în forma lor integrală. Nu c-ar exista vreun pericol, doar că vor ieși
din corp așa cum au intrat, fără a ne aduce vreun beneficiu.
Seminţele
de floarea-soarelui
Cele mai
populare seminţe mâncate la noi au multiple întrebuinţări în medicina
naturistă. „Bomboanele agricole“ combat nicotina. Sunt un remediu
de bază în combaterea bolilor de rinichi, de bilă şi de circulaţie. De
asemenea, se folosesc în cure pentru tratarea sterilităţii şi impotenţei
vasculare şi hormonale. Uleiul obţinut prin presare la rece se poate folosi
pentru dezintoxicarea organismului, prevenirea afecţiunilor gingiilor şi
tratarea bolilor căilor respiratorii. Se ia o gură de ulei în fiecare
dimineaţă, pe nemâncate şi se suge vreme de 10 minute. Apoi lichidul plin de
microbi se scuipă şi se clăteşte gura insistent. Seminţele de floarea-soarelui
conţin o cantitate substanţială de acid linoleic, care reduce depozitele de
colesterol din pereţii arterelor. Sunt bogate în vitamina E, un antioxidant
care previne apariţia bolilor de inimă. Sunt recomandate femeilor gravide şi
copiilor, pentru conţinutul ridicat de vitamine B. Seminţele de
floarea-soarelui au darul de a reduce pofta de nicotină. Conţin vitamina E, acid folic, magneziu, seleniu, cupru. Sunt o
sursă importantă de acizi graşi Omega-3, necesari în regenerarea celulelor. Pentru
o mai bună asimilare a magneziului din ele se recomandă să le adăugaţi în
salate. Atenţie însă, nu prăjite şi sărate, ci crude. Naturiştii susţin că
seminţele de floarea-soarelui previn formarea cheagurilor de sânge şi reduc
riscul de a vă îmbolnăvi de inimă. De asemenea, contribuie la o funcţionare
normală a prostatei şi ajută la reglarea digestiei.
Seminţele
de schinduf
Schinduful
este o plantă ierboasă, ale cărei seminţe tratează diabetul de tip
insulinodependent. Se face o cură de 12 luni cu infuzie de schinduf, din care
se beau câte două-trei căni pe zi. Schinduful este un hipoglicemiant puternic
în timp, care va necesita reducerea gradată a dozelor de insulină. Pentru
valori crescute ale colesterolului, se ia câte o linguriţă de pulbere de 4 ori
pe zi, înaintea meselor principale. Intervine în metabolismul lipidelor,
reducând aşa-numitul colesterol rău şi protejând sistemul cardiovascular de
apariţia ischemiei cardiace. Seminţele sporesc secreţia de lapte şi îmbunătăţesc
starea de sănătate a mamei. Două linguriţe de pulbere de schinduf amestecată cu
miere, luate cu o oră înainte de masă, vindecă anorexia. Infuzia de schinduf e
de ajutor femeilor aflate la menopauză, prevenind eliminările masive de calciu
şi ajutând la păstrarea forţei musculare. Infuzia vindecă şi sterilitatea, dar
are şi efecte antiinflamatoare asupra intestinului. Cataplasma cu seminţe de
schinduf ajută la terapia ulcerelor varicoase şi a eczemelor însoţite de
mâncărimi. În cosmetică, întăreşte unghiile şi părul, iar pe femeile prea slabe
le ajută să-şi rotunjească formele, fără a creşte însă ţesutul adipos.
Seminţele
de chimen
Chimenul este
cunoscut pentru beneficiile sale medicale de sute de ani. El ajută digestia,
prin uleiul esenţial din seminţele sale, care activează glandele salivare. De
asemenea timolul prezent în seminţe asigură o digestie lentă şi grăbeşte
vindecarea arsurilor. Dacă aveţi de insomnie, seminţele de chimen vă vor face
să aveţi un somn liniştit, deoarece au efect calmant. Ameliorează greţurile de
dimineaţă, aşa că fac minuni pentru femeile gravide. Se consumă sub
formă de ceai – o linguriţă de seminţe la un pahar cu apă. Seminţele de chimen
ajută în vindecarea simptomelor răcelii, printre care şi tusea. De asemenea,
durerile în gât pot fi ameliorate cu ajutorul acestor seminţe. Cu vârsta,
metabolismul devine mai lent. Sucul de chimen vă va ajuta, deoarece sporeşte
căldura în organism şi, în cele din urmă, creşte metabolismul. Adăugaţi seminţe
de chimen dietei dumneavoastră şi vă veţi simţi mai bine. Ele acţionează ca un
laxativ natural. De asemenea, seminţele de chimen previn astmul, bronşita şi
alte probleme respiratorii.
Seminţele de coriandru
Proprietăţile antiinflamatorii ale
coriandrului îl recomandă în tratarea afecţiunilor reumatice, bolilor
rinichilor şi anemiilor. Acizii conţinuţi, printre care cel linoleic, oleic,
ascorbic sau stearic, normalizează valorile ridicate ale colesterolului.
Dereglările stomacale îşi găsesc
remediul în coriandru, pe care îl puteţi consuma la fiecare masă, ca adaos în
supă, salată sau omleta de la micul dejun. Are şi rol antibacterian, deci îl
puteţi consuma cu încredere pentru evitarea balonărilor, diareii sau durerilor
de stomac. Are efect antiseptic şi e un bun leac împotriva ulcerului bucal.
Împrospătează respiraţia, deci poate înlocui guma de mestecat după fiecare
masă. Este o sursă sigură de fier, de aceea se recomandă anemicilor sau
persoanelor predispuse anorexiei, deoarece stimulează secreţiile stomacale şi
îmbunătăţeşte digestia. Pentru femei, este un bun remediu în normalizarea
menstrei şi îndepărtarea durerilor. Conţinutul bogat în vitaminele A şi C, dar
şi fosforul îi conferă proprietăţi dezinfectante şi protejează ochiul de
conjunctivită şi de alte afecţiuni. Coriandrul este considerat şi un bun
afrodiziac. Creşte libidoul şi, împreună cu tehnicile de aromaterapie, el poate
fi remediul pentru îmbunătăţirea vieţii de cuplu.
Seminţele de mac
Seminţele de mac au fost descoperite
cu mult timp în urmă de europeni, macul fiind considerat una dintre primele
plante cultivate (încă din neolitic). Sunt abundente în hidraţi de carbon,
acizi graşi, calciu. Planta întreagă are utilizări terapeutice în medicina
tradiţională, dar cele mai utilizate sunt seminţele, care ajută la prevenirea
multor boli. Seminţele sunt foarte bogate în acid linoleic – un complex
important de acizi graşi Omega-6, ce oferă protecţie împotriva bolilor de inimă
şi altor tulburări ale aparatului circulator. Uleiul din seminţele de mac este
de mare ajutor în prevenirea şi tratarea cancerului mamar. Mai mult, acestea
stabilizează nivelul zahărului în sânge, reduc considerabil colesterolul,
împiedică apariţia cancerului la colon şi îmbunătăţesc sănătatea globală a
intestinelor. În prezent, seminţele de mac sunt folosite ca un remediu blând,
odihnitor pentru copii, dar şi pentru persoanele în vârstă. Au rezultate
spectaculoase în tratarea tulburărilor comportamentale. În plus, faţă de
efectele sale calmante, s-a dovedit că seminţele de mac îmbunătăţesc
capacitatea de concentrare şi intelectuală. Ele contribuie
totodată la îmbunătăţirea memoriei la copii şi
la tineri. În California, uleiul de mac este utilizat în tratamentul stresului şi al stărilor de anxietate,
precum şi la ameliorarea durerilor de cap şi insomniei. Cu un conţinut bogat în
minerale, iod, mangan, magneziu, zinc şi cupru, seminţele de mac acţionează ca
o sursă de energie naturală. De asemenea, ele oferă o serie de ingrediente ce
includ lecitina, acidul oxalic şi alcaloizii. Acestea ajută la sporirea
enzimelor şi a acizilor graşi conţinuţi deja de organismul uman, pentru a
asigura o bună stare de funcţionare a acestuia. Creşterea nivelului de energie
la nivelul organelor ce îndeplinesc funcţii de rutină se datorează hidraţilor
de carbon conţinuţi de seminţe. Sunt de ajutor persoanelor cu digestie lentă,
facilitând o mai bună funcţionare a aparatului şi tranzitului digestiv. Pentru
a da mâncărurilor, în special prăjiturilor, o aromă specială, se folosesc
seminţe de mac. Ele se pot adăuga în pâine pentru un gust deosebit sau în
diferite tipuri de sosuri ca agent de îngroşare.
Macul
combate cu succes osteoporoza, datorită conţinutului ridicat de fosfor care
facilitează absorbţia mai bună a calciului în organism. Proprietăţile curative
ale macului au ieşit la iveală în urmă cu câţiva ani, la mutarea unui cimitir
vechi din secolul al XIX-lea dintr-un sat din Slovacia. Atunci s-a constatat că
oasele celor îngropaţi nu erau atinse de osteoporoză. Locuitorii
satului erau cunoscuţi ca mari cultivatori şi consumatori de mac şi miere.
Cercetătorii slovaci au făcut ulterior un studiu pe două grupuri a câte 20 de
femei care sufereau de osteoporoză. Primului grup i s-au administrat
medicamente contra osteoporozei, iar celui de-al doilea grup, seminţe măcinate
de mac în amestec cu miere şi ulei de mac. A rezultat fără dubii că persoanele
tratate doar cu mac au scăpat de osteoporoză după administrare timp de 12 luni.
Femeile din celălalt grup încă mai aveau osteoporoză după un an, iar oasele lor
prezentau valori ale calciului sub limitele normale.
Seminţele de roşii
Un ingredient natural găsit în
seminţele de roşii a fost identificat de oamenii de ştiinţă britanici drept o
componentă cheie pentru o viaţă mai lungă şi mai sănătoasă. Gelul făcut din
aceste seminţe e promovat ca o alternativă naturală la aspirină. Gelul este
deja utilizat într-un produs de suc de fructe şi se aşteaptă să fie adăugat în
unele băuturi lactate. Uniunea Europeană a recunoscut că acest ingredient
îmbunătăţeşte circulaţia sângelui şi a aprobat menţionarea pe ambalaje a
acestui ingredient. Produsul este derivat din gelul aflat în jurul seminţelor
de roşii, iar studiile au demonstrat că poate preveni apariţia cheagurilor de
sânge.
TOTUL DESPRE NUCI ŞI ALUNE
Oleaginoasele sunt benefice în
prevenirea maladiilor cardiovasculare. Datorită conţinutului în magneziu,
contribuie la buna funcţionare a unor enzime cu rol în refacerea celulară.
Consumul de oleaginoase este benefic sănătăţii cardiovasculare. Toate
oleaginoasele (migdale, nuci pecan, alune etc.) şi arahidele (leguminoasele)
conţin acizi graşi de acelaşi tip cu cei conţinuţi de uleiul de măsline.
Astfel, consumând unt de arahide, obţii aceleaşi beneficii ca atunci când
consumi ulei de măsline. În plus, oleaginoasele sunt bogate în proteine, fibre
şi vitamina E, un antioxidant care neutralizează radicalii liberi responsabili
de îmbătrânirea celulară. Pentru persoanele hipertensive, se recomandă însă
oleaginoasele nesărate. Dacă ţii la silueta ta, nu le consuma în exces,
deoarece la 100 g de oleaginoase corespund aproximativ 600 de calorii.
Oleaginoasele au în general un conţinut ridicat de vitamina E, fibre, minerale
şi oligoelemente (potasiu, magneziu, fosfor, calciu, fier, zinc şi cupru), o
pondere importantă de lipide şi un conţinut proteic superior fructelor.
Migdalele sunt menţionate în istorie din cele
mai vechi timpuri, fiind un ingredient de preţ în pâinea faraonilor egipteni.
Originea exactă nu este ştiută, dar se crede că provin din China şi
Orientul Mijlociu. Exploratorii din antichitate consumau migdale în călătoriile
lor pe Drumul Mătăsii, ce lega Asia de zona
Mediteraneană, în special Spania şi Italia, astfel încât aceasta plantă a fost
curând aclimatizată şi în Europa. În America ,
migdalul a fost adus abia în secolul al XVIII-lea de către călugării
franciscani, adaptându-se foarte bine în California ,
unde şi acum se cultivă intens. Pe parcursul istoriei, migdalele au avut o
puternică semnificaţie religioasă, etnică sau socială. Românii aruncau cu
migdale asupra mirilor ca semn de fertilitate, acest obicei regăsindu-se şi în
zilele noastre, când la nunţi se dăruiesc invitaţilor săculeţe cu migdale
glazurate. O altă tradiţie este împământenită în Suedia unde, în fiecare an, de
Crăciun, se găteşte budinca de orez în care se ascunde o migdală, iar cel ce o
găseşte va avea noroc tot anul următor. Arborele de migdal este înrudit cu
cireşul, prunul şi piersicul, însă fructele sale nu sunt comestibile. Migdalele
pe care le consumăm sunt de fapt seminţele acestui arbore, învelite cu o coajă
tare în interiorul unui fruct ce ajunge la maturitate în aproximativ 7-8 luni
de la înflorire. Spre deosebire de migdalele cultivate, cele sălbatice conţin o
substanţă otrăvitoare, astfel încât, pentru a putea fi consumate, este necesar
să fie prelucrate prin spălare şi prăjire. Migdalele sunt printre cele mai
hrănitoare fructe uscate.
Cu un conţinut redus în grăsimi
nocive şi bogate în minerale şi vitamine, ele ajută în combaterea bolilor
cardiovasculare şi chiar în prevenirea unor forme de cancer. Migdalele sunt cea
mai bună sursă de magneziu şi vitamina E, considerată vitamina
antisterilităţii, cu rol în reglarea funcţiei de reproducere. Calciul conţinut
ajută la menţinerea sănătăţii oaselor şi a dinţilor, în vreme ce fosforul ajută
memoria. Nivelul ridicat de proteine şi fibre din migdale le fac un aliment
valoros, în special într-o dietă vegetariană sau de post, când pot substitui
carnea, păstrând aportul nutritiv. Studiile au demonstrat că este suficientă
introducerea în dieta zilnică a migdalelor pe o perioadă de doar o lună, pentru
ca efectele benefice ale acestora să se facă simţite. Migdala ca atare nu
conţine carbohidraţi şi de aceea este recomandată persoanelor care suferă de
diabet. Cantitatea zilnică recomandată este de 30 de grame,
adică aproximativ 20 de migdale. 24 de sâmburi de migdale conţin aproximativ 6
g de proteine şi 3,35 g de fibre.
Arahidele
sunt originare din America de Sud, Mexic şi America Centrală. Deşi sunt
considerate a fi fructe uscate, ele fac parte din familia leguminoaselor.
Fructele sunt nişte păstăi ce se dezvoltă sub pământ, fiecare putând conţine
până la 4 seminţe din care se dezvoltă alunele. Cunoscute şi sub numele de
„alune de pământ” sau „alune americane”, arahidele au fost folosite de oameni
în alimentaţie din cele mai vechi timpuri. Cercetări arheologice au scos la
iveală dovezi ale cultivării arahidelor în Peru cu circa 7.600 de ani în urmă.
În cultura precolumbiană, arahidele ocupau un loc de cinste, regăsindu-se în
diferite forme de artă, precum sculptură sau bijuteriile. Exploratorii
portughezi au popularizat această plantă şi pe continentul european şi cel
african în secolul al XIX-lea, de unde a fost adusă ulterior şi în America de
Nord. În SUA, arahidele au fost aduse în secolul al XVIII-lea de către
neguţătorii de sclavi, fiind cultivate în special pentru uleiul extras, ca
hrană pentru animale sau ca înlocuitor pentru cacao. La începutul secolului XX,
cercetările botanistului american George Washington Carver au scos la iveală
potenţialul nutritiv al arahidelor, tot acum punându-se bazele popularităţii
imense de care se bucură arahidele astăzi în SUA. Studiile lui Carver au
identificat nu mai puţin de 300 de utilităţi ale arahidelor, atât în
alimentaţie cât şi în industrie. Astăzi arahidele se regăsesc într-o varietate
largă de produse alimentare şi în cultura culinară a multor ţări. Sunt
consumate cel mai des ca gustare, încorporate în deserturi sau produse de
patiserie, precum şi sub forma celebrului unt de arahide. Untul de arahide a
fost produs prima dată în 1890, de către John Kellogg, cel care a inventat,
printre altele, şi binecunoscuţii fulgi de porumb. Conceput iniţial ca
înlocuitor al untului, cel de arahide a căpătat rapid popularitate, astăzi
fiind extrem de apreciat ca gustare de dimineaţă şi ca ingredient în diferite
reţete. Arahidele, ca şi untul obţinut din ele, constituie o sursă
semnificativă de proteine, mai mare decât orice altă plantă leguminoasă.
Grăsimile conţinute sunt în principal nesaturate, benefice pentru organism prin
efectul de reducere a nivelului de colesterol din sânge şi a riscului de boli
cardiovasculare. Conţin minerale precum magneziul, zincul, cuprul, fosforul sau
potasiul, precum şi o importantă cantitate de fibre. Cercetări ştiinţifice
recente au demonstrat că arahidele conţin antioxidanţi, extrem de utili sănătăţii
organismului uman. Nivelul de antioxidanţi din arahide rivalizează cu cel al
multor fructe şi legume precum merele, murele, căpşunile sau morcovii. Arahidele
sunt cultivate în numeroase regiuni ale lumii, principalii exportatori fiind
SUA, China şi Argentina, cel mai mare importator fiind Uniunea Europeană.
Nucile.
Consumate zilnic, împiedică îngroşarea arterelor şi previn bolile de inimă. Opt
nuci pe zi menţin arterele flexibile, inima sănătoasă şi previn atacul vascular
cerebral. Se recomandă consumul de nuci mai ales după o masă bogată în grăsimi,
pentru a-i atenua efectele negative. Acidul alfa-linoleic din nuci este benefic
pentru cei cu tulburări de ritm cardiac. Nucile mai conţin antioxidanţi şi
arginină, un aminoacid utilizat de corp pentru a produce oxidul nitric, cu rol
în procesele de învăţare şi memorare, reglarea presiunii arteriale, digestie,
erecţie peniană, combaterea cancerului. Nucile pot înlocui majoritatea
nutrienţilor animali în cazul vegetarienilor, adică cele mai multe vitamine B,
fosfor, fier, cupru, potasiu şi proteine. În combinaţie cu pâinea, cerealele
sau leguminoasele (mai ales soia şi lintea) se poate obţine gama întreagă de
aminoacizi esenţiali. Nuca este bogată în acizi graşi Omega-3 iar consumul ei
poate duce la scăderea colesterolului. Miezul de nucă este recomandat în caz de
slăbiciune generală şi extenuare. Se poate pregăti o excelentă băutură
energizantă dintr-un pahar de suc proaspăt de fructe, amestecat cu miez de nucă
pisat şi miere.
Caju este originar din nordul Braziliei
şi face parte din aceeaşi familie cu mango-ul şi fisticul. În secolul al
XVI-lea, exploratorii portughezi au introdus această plantă şi în alte regiuni
tropicale, precum India şi unele ţări africane, unde e cultivat şi astăzi, cei
mai mari producători din lume fiind India, Brazilia, Mozambic, Tanzania şi
Nigeria. Unele persoane sunt alergice la caju, totuşi el se numără
printre cele mai puţin alergenice nuci. Are un conţinut bogat de potasiu,
fosfor şi magneziu, conţinând de asemenea, calciu, sodiu, fier, zinc, seleniu
şi vitamina K. În plus, este una dintre cele mai gustoase tipuri de nuci.
Uleiul de caju are aplicabilitate medicinală, fiind demonstrate proprietăţile
sale antibacteriene. Din pudra de seminţe se extrage un antivenin.
Castana
comestibilă este originară din regiunile temperate ale emisferei
nordice. Poate fi consumată în stare proaspătă sau prelucrată industrial, sub
formă de făină, din care se prepară un piure gustos şi hrănitor sau se
foloseşte la fabricarea surogatului de cafea şi a uleiului de castane.
Castanele conţin potasiu, fosfor, calciu, magneziu, sodiu, fier, seleniu şi
magneziu şi vitaminele A, C şi K. 10 castane prăjite conţin 2,7 g proteine şi
4,3 g fibre. Castanele au numeroase calităţi curative. Ele vin în ajutorul celor
cu probleme de inimă, anemicilor şi celor care suferă de boli ale stomacului. Castanele pot fi un aliat de nădejde în tratarea
afecţiunilor respiratorii, precum tusea convulsivă. Conţin fibre,
deci persoanele care au probleme de digestie sau cei care vor să-şi întărească
musculatura n-ar trebui să le evite. Castanele sunt delicioase. Piureul din
castane se află printre puţinele produse prelucrate termic care îşi menţin
aproape în totalitate vitaminele. Castanele se pot folosi şi extern. Dacă aveţi
acnee, folosiţi o combinaţie de miere şi miez de castane şi aplicaţi-o pe faţă,
fiind o veritabilă mască revigorantă, cu acţiune antiinflamatorie şi de
reducere a sebumului. Substanţele conţinute de castane refac găurile
microscopice din vasele de sânge şi le conferă elasticitate. Tinctura este bună
pentru varice.
Nuca de
macadamia. Consideraţi iniţial plante ornamentale, arbuştii de
macadamia au devenit o adevărată comoară după descoperirea lor în 1857 de către
chimistul scoţian John Macadam, al cărui nume îl poartă. Înainte de secolul al
XIX-lea, aceste nuci erau cunoscute doar de către populaţia aborigenă din
Australia, care le consumau, însă nu cultivau planta. Doar două dintre cele 9
specii de macadamia existente produc celebrele nuci, cele mai scumpe din lume.
Originari din Australia, arbuştii macadamia au fost plantaţi pentru prima dată
în scop comercial în Hawaii, care astăzi reprezintă una dintre cele mai mari
surse de nuci macadamia din lume, iar SUA cel mai important consumator. Alţi
exportatori importanţi ai preţioaselor nuci sunt Africa de Sud, America
Centrală şi Australia. Preţul ridicat al nucilor de macadamia se justifică nu
doar prin faptul că arbuştii produc fructe abia după 7-10 ani, ci şi din cauza
cojii foarte rezistente ce trebuie îndepărtată înainte de vânzare. Coaja
acestor nuci este atât de tare, încât nu poate fi spartă cu un spărgător
obişnuit. Se folosesc utilaje automatizate care, după spargerea şi îndepărtarea
cojilor, sortează miejii în funcţie de calitate. Aceştia pot fi mâncaţi în stare
naturală, prăjiţi sau înveliţi în ciocolată. Nucile de macadamia sunt preţuite
nu doar pentru gustul lor dulce, rafinat, ci şi pentru uleiul pe care îl conţin
(70-80%), folosit la fabricarea cosmeticelor de îngrijire a pielii. Ele au
un conţinut bogat de potasiu, fosfor, magneziu, calciu, sodiu fier.
Mugurii de pin sunt seminţele comestibile ale
arbustului cu acelaşi nume, pinul. În lume există aproximativ 20 de specii de
pini care produc aceşti muguri comestibili. Obiceiul de a mânca seminţe de pin
datează încă de pe vremea grecilor şi romanilor, care obişnuiau să le păstreze
în miere de albine. În prezent, mugurii se găsesc peste tot în lume, având
diferite nume: nuci indiene, pinon, pignon, pignole, pinhao şi sunt utilizaţi
în special la prepararea de salate şi în compoziţia unor deserturi delicioase. Pentru
ca un astfel de pin să poată ajunge la producerea de seminţe, este necesar să
treacă de la 15 până la 25 de ani de la plantare. Culegerea mugurilor se
realizează manual, ceea ce impune şi costuri mari de vânzare pe piaţă. Din
punct de vedere al conţinutului nutriţional, mugurii de pin pot au între 10 şi
30% proteine (în funcţie de specia de la care provin) şi aduc o cantitate
importantă de fibre organismului. Prin presare la rece, se obţine uleiului de
pin, apreciat atât pentru gustul plăcut, cât şi pentru proprietăţile
antioxidante şi antiinflamatorii.
Nuca pecan. Provenind din America de Nord,
pecanul este o specie înrudită cu nucul. Numele îi vine de la cuvântul indian Algonquin
paccan, însemnând o nucă atât de tare încât nu poate fi spartă decât cu piatra. Pecanul a devenit
cunoscut în Europa abia în 1792, când exploratorul Alvar Nunez Cabeza de Vaca a
scris primul despre această specie de arbore. Aroma de pecan este considerată
de gurmanzi ca fiind una desăvârşită, de o dulceaţă net superioară faţă de alte
sortimente de nuci, respectiv sâmburi graşi. Miezul de pecan este unic datorită
concentraţiei ridicate de grăsimi polisaturate, precum şi de substanţe cu rol
antioxidant. Pecanul este un fruct oleaginos, foarte bogat în lipide (72%),
ceea ce explică valoarea energetică ridicată: 700 kcalorii la 100 g. Pe lângă
lipide, nuca pecan mai conţine un procent de proteine net superior faţă de alte
nuci (9,3%). Uleiul conţinut de acesta este atât de concentrat, încât, dacă îl
aprinzi cu un chibrit, focul va fi întreţinut până la arderea completă.
Pecanul
e o sursă excelentă de proteine şi grăsimi nesaturate. Potrivit cercetătorilor,
pecanul conţine mai mulţi antioxidanţi decât oricare alt sâmbure gras, fiind
urmat de nuci şi alune. Cantitatea foarte mare de vitamina A din pecan este
binevenită atunci când dorim să ne protejam vederea, oasele şi dinţii sau să ne
îmbunătăţim starea generală de sănătate. De
asemenea, consumul frecvent şi în cantităţi moderate de pecan duce la scăderea
colesterolului rău.
Fisticul este sămânţa comestibilă, cu gust
uleios, foarte plăcut, a unui arbore originar din vestul Asiei. Fisticul
are un conţinut important de potasiu şi fosfor şi ceva mai mic de magneziu,
calciu, sodiu, fier şi seleniu. E foarte bogat în vitamina A. Resveratrolul din
fistic are un rol important combaterea cancerului şi a bolilor de inimă, triptofanul îmbunătăţeşte dispoziţia şi combate depresia
sau insomnia, iar cistina (un factor
important în prevenirea îmbătrânirii precoce) favorizează absorbţia
fierului.
Alunele de pădure sunt o sursă excelentă de proteine,
fibre şi magneziu. Au un conţinut scăzut de sare şi se pot mânca crude sau
pastă cu unt. Sunt ingredientul principal din crema italiană Nutella. Uleiul de
alune de pădure e folosit extern pentru a înlătura celulita. Alunele sunt
foarte bogate în vitamina E şi săruri minerale. Atenţie însă! Nu exageraţi cu
consumul lor. 100 g de alune au 650 kcal. În scopuri terapeutice, de la alun se
utilizează: miezul fructelor, uleiul acestora, frunzele şi mugurii.
Aluna e fructul-sămânţă al alunului
comun (Corylus avellana), arbust care creşte spontan, dar este şi
cultivat. Fructele sunt mici şi sferice sau ovoidale, câte 2-4 într-un grup,
alcătuite dintr-un înveliş lemnos ce închide o singură sămânţă comestibilă.
Alunele de
pădure reprezintă una dintre culturile cele mai străvechi şi sunt originare din
Asia. Manuscrisele chinezeşti de acum 5000 de ani menţionează alunele de pădure
ca pe o hrană sacră din ceruri. Romanii şi grecii foloseau alunele de pădure în
scopuri medicale. Medicul Dioscorides din Grecia Antică lăuda proprietatea alunelor de pădure de a vindeca tusea
cronică şi răcelile şi de a ajuta la creşterea părului în zonele cu început de
calviţie. Principalii producători de alune de pădure sunt Turcia,
Italia, Spania şi Franţa.
Alunul românesc
este un arbust care creşte mai ales la margini de pădure, acolo unde este
lumină din belşug şi pământ afânat. Alunele româneşti se coc la începutul lunii
septembrie. Alunul turcesc este mai productiv, dar fructele sale nu au
virtuţile tămăduitoare şi vitalitatea alunului autohton.
Alunele sunt un
aliment cu un înalt conţinut caloric şi bogat în săruri minerale. Ele conţin:
grăsimi uleioase în mari cantităţi, proteine, zaharuri, fibre alimentare,
săruri minerale (fosfor, magneziu, fier, mangan, cupru seleniu etc.) vitamine,
mai ales vitamina E şi, în cantitate mai mică, vitaminele din grupul B şi
vitamina A, răşini, pigmenţi şi tanini.
Alunele de
pădure au o aromă puternică şi sunt deseori folosite în copturi, dar şi pentru
a face unt de alune, faină şi paste. Alunele se găsesc în comerţ cu sau fără
coajă, tăiate, măcinate sau prăjite şi se consumă mai ales uscate. Sunt
întrebuinţate ca atare în cofetărie iar în industria dulciurilor ca înlocuitor
al pudrei de cacao. Din alunele presate, se obţine un ulei apreciat atât în
alimentaţie, cât şi în industria cosmetică.
Alunele de
pădure nu constituie doar o sursă de proteine de foarte bună calitate. Pe lângă
vitamina E (un antioxidant puternic) ele mai conţin şi alte substanţe nutritive
benefice sistemului imunitar. Sunt bogate în arginină, un aminoacid care
relaxează vasele de sânge. Aceste nucifere de pădure au cea mai mare
concentraţie de acid folic dintre toate tipurile de alune. Acidul folic reduce
riscul apariţiei defectelor în tubul neural înainte de naştere şi poate reduce riscul apariţiei bolilor cardiovasculare, anumitor
tipuri de cancer, bolii Alzheimer şi depresiei. Alunele conţin
minerale care scad tensiunea: calciu, magneziu şi potasiu. Sunt şi o sursă
bogată de squalenta, o substanţă naturală care se află şi în uleiul de măsline,
uleiul din germeni de grâu, uleiul de orez, uleiul de rechin şi în drojdie, cu
efecte împotriva cancerului şi reduce colesterolul. Un studiu efectuat pe
subiecţi umani a arătat că persoanele cu un nivel ridicat de colesterol care au
consumat alune de pădure timp de 8 săptămâni au prezentat un nivel scăzut al
lipidelor care formează placa arterelor (LDL) şi un nivel crescut al
colesterolului pozitiv HDL, în comparaţie cu grupul de control.
Fructele
alunului sunt o adevărata mină de energie, având o valoare
calorică şi nutritivă apropiate de cea a cărnii, fiind în schimb mai digerabile
şi total lipsite de toxicitate. Ca medicament, alunele au valoare terapeutică
atunci când sunt consumate crude, neprăjite, fiind indicate pentru: anemie, creştere, colesterol mărit, diabet, fragilitate
capilară, pietre la rinichi, sarcină, boli pulmonare.
Frunzele
alunului se folosesc ca infuzie, decoct şi băi, au efect
hemostatic, vasoconstrictor şi tonifiant venos.
Ele se recoltează în lunile iunie-iulie.
Uleiul
de alune virgin constituie un tratament excelent în eliminarea teniei şi
împotriva infecţiilor căilor respiratorii. Uleiul de alune se obţine prin
presare la rece. El nu poate fi conservat mult în timp. Are efecte tămăduitoare
foarte puternice. O linguriţă de ulei luată seara şi una dimineaţa, timp de 15
zile, duce la eliminarea teniei. Luat zilnic, uleiul de alune protejează gâtul
împotriva infecţiilor, fiind folosit cu mult succes şi în tratarea
hipertensiunii arteriale; doza este aceeaşi.
Uleiul de alune
conţine lecitină şi mulţi acizi graşi nesaturaţi: până la 83% acid oleic şi
până la 25% acid linoleic. El influenţează pozitiv microcirculaţia şi
penetrabilitatea pielii, atenuează luciul uleios, are efect astringent şi
reglează secreţia de sebum, are efect nutritiv şi hidratant, nu usucă pielea şi
nu lasă o senzaţie grasă. Este un ulei deosebit de delicat şi nu favorizează
apariţia comedoanelor, diminuează vergeturile, repară cicatricele, asigură
elasticitatea pielii. Este un ulei cunoscut şi pentru efectele de catifelare şi
atenuare a semnelor îmbătrânirii. Poate fi utilizat pentru toate tipurile de
ten. Se aplică 3-5 picături pe tenul curat, masând uşor. Evitaţi însă zona
ochilor. Pentru rezultate optime, este de preferat a se aplica seara, înainte
de culcare şi din nou dimineaţa.
Făina
de alune este un energizant şi vitalizant de excepţie. Prin
zdrobirea alunelor crude în piuă sau măcinarea lor cu râşniţa, se obţine o
făină foarte gustoasă, care poate fi amestecată cu miere şi busuioc şi mâncată
pe pâine, sau din care se poate prepara untul de alune, mixând alunele într-un
blender, până devin o pastă groasă.
Sfaturi
şi recomandări în folosirea alunelor de pădure:
- Dacă sunt în coajă, alegeţi
alunele grele şi pline. Cele decojite pot fi păstrate în locuri răcoroase şi
uscate aproape o lună, iar în frigider sau congelator se vor menţine proaspete
4 luni.
- Pieliţa poate fi îndepărtată prin
prăjire uşoară şi apoi prin frecare. Alunele pot fi prăjite în cuptor, folosind
o coală de hârtie de copt. În cantitate mică, se pot măcina cu râşniţa de
cafea.
- Încercaţi untul de alune de pădure
ca alternativă la untul de arahide. Este foarte gustos.
- Alunele de pădure se pot adăuga în
salatele favorite şi se pot amesteca în cerealele de la micul dejun. De
asemenea, puteţi adăuga alune de pădure, tăiate sau mixate, în iaurt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu