MAXIME ŞI REFLECŢII DE
DUMINICĂ
Luc Clapiers de Vauvenargues
Speranţa îl însufleţeşte pe înţelept, dar îl momeşte pe îngâmfat şi pe nepăsător, care se bizuie prosteşte pe făgăduinţele ei.
Prosperităţi de lungă durată se destramă câteodată într-o clipită, aşa cum arşiţele verii sunt spulberate de o singură zi de furtună.
Războiul nu este atât de apăsător ca robia.
Prosperitatea regilor răi este fatală popoarelor.
Mai înainte de a ataca un abuz, trebuie să vezi dacă îi poţi nărui temeliile.
Poate că nu există adevăr care să nu fie pentru o minte sucită, prilej de eroare.
Nu există oameni mai acri decât cei care sunt mieroşi din interes.
Averea e o vorbă goală, dacă nu ştii să te bucuri de ea.
Câţiva nebuni şi-au spus la o masă: “Numai noi formăm aici lumea bună”. Şi lumea îi crede.
E greu să apreciezi pe cineva aşa cum vrea el.
Nu e adevărat că oamenii ar fi mai buni în sărăcie decât în bogăţie.
Cu cei care cred că nu mai au nevoie de alţii, nu se poate discuta.
Toţi oamenii se socotesc vrednici de cele mai înalte posturi; dar firea, care nu i-a făcut în stare de ele, îi face să se simtă foarte mulţumiţi şi cu cele mai neînsemnate.
Ne măgulim prosteşte la gândul că-i convingem pe alţii despre ceea ce nu credem nici noi.
Şi cei mai buni autori vorbesc prea mult.
Pretextul obişnuit al celor ce pricinuiesc nefericirea altora este că le vor binele.
Dacă prietenii noştri ne fac servicii, socotim că ni le datorează în calitate de prieteni, dar nu socotim deloc că nu sunt datori să fie prieteni.
Ce rost are să ne mai mirăm de faptul că oamenii au crezut animalele făcute pentru ei, dacă gândesc tot aşa şi despre semenii lor, iar avuţia îi deprinde pe cei puternici să nu se socotească decât pe ei pe pământ?
Când soarta vrea să-i umilească pe cei înţelepţi, îi surprinde în acele ocazii neînsemnate în care de obicei sunt fără măsuri de precauţie şi fără apărare. Cel mai iscusit om din lume nu poate face ca unele greşeli uşoare să nu atragă uneori după ele nenorociri cumplite şi îşi pierde reputaţia sau averea dintr-o mică imprudenţă, aşa cum altul îşi rupe piciorul plimbându-se prin cameră.
Ne plac uneori până şi laudele pe care nu le socotim sincere.
Oricât ne-ar învinui cineva de vanitate, avem nevoie să ni se vorbească despre meritele noastre.
Nu se cuvine să judecăm oamenii după ce nu ştiu, ci după ce ştiu şi după felul în care ştiu.
Cei mari îşi vând prea scump protecţia, ca să ne socotim obligaţi la vreo recunoştinţă.
Vorbim şi scriem arareori aşa cum gândim.
Reputaţiile dobândite pe căi necinstite se schimbă în dispreţ.
Nimic nu este mai folositor ca reputaţia şi nimic nu dă atât de sigur reputaţia ca meritul.
Leneşii doresc necontenit să facă ceva.
Poveţele uşor de aplicat sunt cele mai folositoare.
Există mai multă severitate decât dreptate.
Dacă oamenii nu s-ar măguli unii pe alţii, n-ar exista societatea.
Luc Clapiers de Vauvenargues
Speranţa îl însufleţeşte pe înţelept, dar îl momeşte pe îngâmfat şi pe nepăsător, care se bizuie prosteşte pe făgăduinţele ei.
Prosperităţi de lungă durată se destramă câteodată într-o clipită, aşa cum arşiţele verii sunt spulberate de o singură zi de furtună.
Războiul nu este atât de apăsător ca robia.
Prosperitatea regilor răi este fatală popoarelor.
Mai înainte de a ataca un abuz, trebuie să vezi dacă îi poţi nărui temeliile.
Poate că nu există adevăr care să nu fie pentru o minte sucită, prilej de eroare.
Nu există oameni mai acri decât cei care sunt mieroşi din interes.
Averea e o vorbă goală, dacă nu ştii să te bucuri de ea.
Câţiva nebuni şi-au spus la o masă: “Numai noi formăm aici lumea bună”. Şi lumea îi crede.
E greu să apreciezi pe cineva aşa cum vrea el.
Nu e adevărat că oamenii ar fi mai buni în sărăcie decât în bogăţie.
Cu cei care cred că nu mai au nevoie de alţii, nu se poate discuta.
Toţi oamenii se socotesc vrednici de cele mai înalte posturi; dar firea, care nu i-a făcut în stare de ele, îi face să se simtă foarte mulţumiţi şi cu cele mai neînsemnate.
Ne măgulim prosteşte la gândul că-i convingem pe alţii despre ceea ce nu credem nici noi.
Şi cei mai buni autori vorbesc prea mult.
Pretextul obişnuit al celor ce pricinuiesc nefericirea altora este că le vor binele.
Dacă prietenii noştri ne fac servicii, socotim că ni le datorează în calitate de prieteni, dar nu socotim deloc că nu sunt datori să fie prieteni.
Ce rost are să ne mai mirăm de faptul că oamenii au crezut animalele făcute pentru ei, dacă gândesc tot aşa şi despre semenii lor, iar avuţia îi deprinde pe cei puternici să nu se socotească decât pe ei pe pământ?
Când soarta vrea să-i umilească pe cei înţelepţi, îi surprinde în acele ocazii neînsemnate în care de obicei sunt fără măsuri de precauţie şi fără apărare. Cel mai iscusit om din lume nu poate face ca unele greşeli uşoare să nu atragă uneori după ele nenorociri cumplite şi îşi pierde reputaţia sau averea dintr-o mică imprudenţă, aşa cum altul îşi rupe piciorul plimbându-se prin cameră.
Ne plac uneori până şi laudele pe care nu le socotim sincere.
Oricât ne-ar învinui cineva de vanitate, avem nevoie să ni se vorbească despre meritele noastre.
Nu se cuvine să judecăm oamenii după ce nu ştiu, ci după ce ştiu şi după felul în care ştiu.
Cei mari îşi vând prea scump protecţia, ca să ne socotim obligaţi la vreo recunoştinţă.
Vorbim şi scriem arareori aşa cum gândim.
Reputaţiile dobândite pe căi necinstite se schimbă în dispreţ.
Nimic nu este mai folositor ca reputaţia şi nimic nu dă atât de sigur reputaţia ca meritul.
Leneşii doresc necontenit să facă ceva.
Poveţele uşor de aplicat sunt cele mai folositoare.
Există mai multă severitate decât dreptate.
Dacă oamenii nu s-ar măguli unii pe alţii, n-ar exista societatea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu