Nu vom face nici un bilanţ. Prea ar fi deprimant. Şi prima necesitate a fazei prin care trecem este: un optimism feroce. Să fim deci optimişti. Să privim înainte cu cea mai desăvârşită încredere în steaua neamului nostru. Să privim în sus, cu surâsul celei mai pure copilării, siguri de noi înşine, fericiţi.
De ce ne-am lamenta? De ce am dispera? Şi de ce am cerşi, în dreapta şi în stânga, ajutoarele pe care nimeni astăzi nu le mai poate afla decât acolo de unde a plecat să le caute?
Prin urmare să-l privim cu indulgenţă pe acest 1933 care se apropie cu aere de stăpân al destinelor noastre. Să nu-i cerem nimic. Noi avem tot ce ne trebue. Să nu-i dăm falsa impresie că am ajuns la pomana lui. Nu. Să-i desvăluim cu mărinimie bucuria noastră de a fi – aşa cum suntem. Să-i arătăm că avem mult mai mult decât ne trebue. Să-i spunem că tot ce ne-ar putea oferi, cedăm de pe acum în favoarea chiar şi a duşmanilor noştri de care ni-e milă.
De ce să nu ne scuturăm odată pentru totdeauna de obsesia, de prejudecata unui adaos? Nu ne trebue nimic. Dacă ar depinde de noi, ne-am lipsi mai ales de un an nou. Am rămâne pururi cu cel vechiu care pentru noi a fost ideal. Şi asta nu pentru că ne-am teme cum-va de un nou venit, fie el chiar şi o fărâmă din atotputernicul timp. Nu. Ci pentru că, o repetăm, nu mai simţim nevoie de nimic. Plesnim de fericire. Şi n-am schimba cu nimeni, pentru nimic, pentru lumea toată.
Cine-ar îndrăzni să spue că ne lipseşte ceva? Avem absolut tot ce ne trebue. Ba încă mai avem şi ce nu ne trebue. E atâta belşug de suflet, de caracter, de bunătate, de cinste, de conştiinţă, de echitate, de justiţie, de desinteresare şi obiectivitate, atâta risipă de fapte generoase şi atâta aur în mulţimea oamenilor noştri politici, în cât veacuri se vor scurge şi ele nu vor putea să acumuleze în istoria nici unei alte naţiuni, comorile de care dispune fericit neamul nostru. Ne putem asemăna cu cele mai răsfăţate dintre zeităţile urzite de spiritul
omenesc cel mai fantastic.
Aşa dar, nici bilanţul anului încheiat, nici aşteptările automate din pragul anului care începe în biata noastră ordine piticească. O simplă caracterizare: trecutul apropiat e lipsit de orice valoare, iar 1933 nu pare să aducă înoirea aceea după care aspiră din adâncuri milioanele de fraţi.
Noi cunoaştem bine sentimentul public. Ştim care sunt aşteptările acestei naţii mult răbdătoare. Dar, desgustaţi până la refuz de supralicitările demagogiei electorale a clientelei de partid, şi făcând o radicală distincţie între aşteptările ţării şi promisiunile democraţilor amatori de guvernare şi buget, nu putem vedea o întâlnire pe terenul realităţilor de mâine între aceste două linii de acţiune.
Singur un parlament dispunând realmente de libertatea de a legifera, pe de-asupra oricărui guvern, - o Adunare Naţională care să fie a întregei naţiuni, ne-ar mai inspira încrederea de care suntem complet lipsiţi. Dar e departe, în negura unui viitor de eră nouă, un astfel de aşezământ al Statului Român...
N.Russu Ardeleanu
(Revista Parlamentul Românesc din 31dec.1932)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu