OPINIA ALTORA II - 1932

Concesiunile la streini

Între capitalul creator, acela care vine să colaboreze onest la punerea în valoare a bogăţiilor naturale într-o ţară, şi capitalul colonial de concesiune, este o deosebire esenţială. Primul are de îndeplinit un rol productiv, iar din colaborarea cu el, aparatul naţional de producţie iese pregătit şi întărit. În contra acestui capital nimeni nu poate avea ceva de obiectat, cu atât mai mult, cu cât, o ţară nouă cu bogate resurse naturale, fără ajutorul lui nu poate parveni a le pune în valoare.

Cu totul altfel se pune problema atunci când în loc de o colaborare onestă şi rodnică pentru ambele părţi, ai de-a face cu capitalul colonial de concesiune. Acesta vine, profitând de un moment greu pentru ţara respectivă, şi pune stăpânire în condiţiuni de exploatare colonială, pe sursele de venituri sau bogăţiile deja create prin trudă şi sacrificiile muncei şi capitalului naţional.

Condiţiunile „colaborărei” sunt, în enorma majoritate a cazurilor o ruşine pentru ţara care, constrânsă într-un moment greu, a fost obligată să le accepte. Pentru acest motiv hotărâtor, adesea, în faţa evidenţei, Statele reacţionează şi nu rare sunt cazurile când asemenea concesiuni sunt denunţate ca oneroase.

Exemplul dat de republica spaniolă recent, prin sfărâmarea concesiunei telefoanelor aceluiaşi grup care s-a înfipt şi la noi, merită prin curajul dovedit, toată atenţiunea.

Statul spaniol, căzut victimă nepriceperei sau venalităţei unora dintre pasagerii săi guvernanţi, a reacţionat cu hotărâre, sfărâmând un contract oneros de concesiune. Gestul este admirabil şi n-ar fi de mirare că şi alte ţări lovite greu ca şi Spania, să procedeze la fel.

În ultimii ani, datorită condamnabilei uşurinţe dovedite de guvernele care s-au perindat la cârma ţărei noastre , am căzut, şi noi, în imensă greşeală a concesiunilor către capitalul colonial străin. Am dat aproape tot ceeace ni s-a pretins, iar condiţiile sunt o adevărată ruşine naţională.

Am dat concesiunea construirei şoselelor întâi unor samsari fără absolut nicio garanţie serioasă. Când ne-am dat seama cu cine am avut de-aface, am anulat contractul. În loc însă a ne da seama de realităţi şi a lucra noi ceeace puteam face cel puţin tot aşa de bine, ca şi străinii, am încheiat o nouă afacere cu alţi condotieri ai capitalului colonial. Contractul de şosele cu suedezii este o altă ruşine naţională, cu atât mai mare, cu cât până acum, din punct de vedere tehnic, lucrările executate la şoselele noastre sunt şi inferioare şi nepotrivite pentru împrejurările de la noi.

Plătim şi vom plăti, deci, miliarde pentru o lucrare prost executată şi peste puţină vreme, vom fi obligaţi, pentru a avea şosele, să recurgem la propriile noastre resurse.

Tot aşa şi cu concesiunea telefoanelor. Ne-am angajat ca nişte copii nevârstnici, în condiţiuni aşa de grele încât, atunci când vom cerea răscumpărarea, va trebui să plătim întreit sau împătrit decât au adus capital efectiv americanii.

Spania a sfărâmat o concesiune identică. Noi stăm şi privim cu braţele încrucişate cum suntem bătaia de joc a unui grup de samsari internaţionali, ajunşi, prin slăbiciunea, nepriceperea sau venalitatea celor care au avut de hotărât în această chestiune, în numele statului român.

Şi totuşi, contractul nostru cu aşa zişii americani dela telefoane este şi mai oneros decât cel încheiat de aceeaşi bandă exploatatoare cu Spania!

Dar nu numai atât. Pentru concesionarea monopolului

chibriturilor n-am găsit decât un excroc internaţional-pe Kreuger-aşa că azi, semnătura statului român este obiect de cercetări la cabinetele judecătorilor de instrucţie din Suedia.

Ştiu că Kreuger au mai încheiat contracte de concesiune şi cu alte state. Noi, însă am fost în serie, pentru că toate concesiunile date, au însemnat o ruşine pentru obrazul statului şi o pierdere efectivă atât pentru el cât şi pentru economia naţională. Experienţele făcute de noi în ultimii ani, cu concesiunile, sunt atât de triste, încât ele ar fi suficiente ca să ne oprească, în viitor, dela asemenea „afaceri”. Am semnat ca nişte imbecili tot ceeace ne-au pretins mandatarii capitalului colonial și azi, aproape că nu mai avem nici o perspectivă serioasă de a reintra în stăpânirea bunurilor vândute ca la mezat. Chiar admiţând că abilitatea d-lui Ştefan Stănescu ne va aduce înapoi chibriturile, greşelile imense făcute cu celelalte concesiuni, vor avea urmări din cele mai nenorocite. În special cu aşa zişii „americani” ai telefoanelor vom avea de învins greutăţi formidabile, afară, bine înţeles, dacă nu vom ajunge şi noi să avem un guvern nelegat de mâini şi de picioare, care, imitând exemplul celui spaniol, să anuleze contractul. Altfel, ani de zile mulţi, vom fi batjocora unor aventurieri internaţionali, ajunşi stăpâni la noi în ţară prin mijloacele pe care le bănuim şi le simţim cu toţii.

De sigur, un act de curaj ca acela al sfărâmării contractelor de concesiune, va trezi protestări şi campanii de presă interesate. Am mai avut multe de acestea. Legea minelor a fost făcută în mijlocul unui val de incriminări, pornite toate din Cassa de fier alui Sir Henry Detterding. Şi a trebuit să vină tot unul din ai noştri care, sub presiunea trusturilor petroliere străine, să sfărâme o operă de mare interes naţional.

Avem credinţă însă că asemenea lucruri nu se vor mai repeta şi că actul de curaj al sfărâmărei contractelor oneroase de concesiune va putea găsi alături, toate partidele noastre politice mari. Întreaga opinie publică, ce suferă greu de pe urma esploatării capitalului colonial ajuns azi stăpân la noi, va răsufla uşurată, iar condotierii asaltului de jaf colonial vor înţelege, odată, că şi România vrea să fie stăpână la ea în ţară. Alexandru Topliceanu

( Revista Parlamentul românesc, din 12 decembrie 1932 )

AȘA CEVA ERA POSIBIL ÎN VREMURI DE DEMULT... 12.12.32