HANNY
(Cântic de mahala)
În seara când s-au întâlnit
Ea se-ndrepta cu pas grăbit
Spre locuință...
El îi oferă brațul său,
Dar ea-i răspunse: „Domnul meu,
N-am trebuință!
N-ascult de tinerii frumoși,
Barbații toți sunt mincinoși,
Cu-o vorbă dulce
Ei te seduc, te-adorm ușor
Ca mamele copiii lor,
Când vor să-i culce...”
El o privește drăgăstos,
Răspunde ea privind în jos:
„Mă cheamă Hanny...
Cu dumneata să merg n-aș vrea,
Acasă frați și mama mea
M-aștept’, sărmanii...”
El o privește amoros,
E luna Mai – și ce frumos
Noaptea pe lună!
Ascunși pe-o bancă, ei și-au dat
Atuncea primul sărutat,
În voie bună.
El este pictor și sculptor,
Un tânăr, doar începător,
Având curajul.
Mulți ani de zile la un loc,
Au dus flămânzi și fără foc
Concubinajul.
Apoi comenzi vin nencetat
Și lauri mulți l-au consacrat,
E-o bogație!
De-atunci, el se văzu pețit
De multi bogați, care-i promit
Să-i dea soție
Pe fiica lor, ce-a studiat
La Notre-Dame, și-a voiajat
Prin lumea largă.
Menajul lor, așa plăcut,
Din vina lui a început
Cam prost să meargă.
Atunci îi spuse: „Draga mea,
De-acuma bani eu pot avea
Câți o să-mi placă,
Dar eu și să mă-nsor aș vrea,
Pe când tu stai în calea mea;
Mai bine pleacă!
Vezi plicul ăsta, poți să-l iei.
În el ai zece mii de lei,
Te du cu bine!”...
Ea îl privește supărat,
Iar plicul care i l-a dat
Nici nu-l reține.
Văzând că fostul ei amic
O prețuiește la un plic
‘Napoi l-întinde:
„Ia-ți înapoi bancnotele
Sunt o fetiță domnule,
Ce nu se vinde!...”
Ea dispăru – el se-nsură.
O dată, de la Operă,
Venind acasă,
La poarta lui el observă
O damă care-l aștepta,
Stând rușinoasă:
„Eu sunt iubita ta din Mai,
Pe care-adesea o chemai
„Scumpa ta” Hanny.
Din ziua când ne-am despărțit,
Ah, cât de mult am suferit!
Trecut-au anii...
Și dacă ți-am ieșit în drum,
Să știi că am un rost acum,
Nu ca golanii
Ce numai zestre știu vâna
Ori lauri spre-a-i încununa
Și-atâta doară.
Eu am venit ca să ți-o spui
Și-acuma pune-ți pofta-n cui
A doua oară!”
Privind spre dânsa rușinat
El vina lui și-a constatat
Și-și dete seama,
Că nu-i nici dânsul mulțumit,
Și de pe cotul ei, smerit,
Luând o scamă,
Îi spuse: „Draga mea, nici eu
O știe bunul Dumnezeu,
N-am fost ferice.
E drept, am fost și decorat,
Am luat chiar și Premiul de Stat,
Orice s-ar zice!
Dar până să te văd aici,
Nu-mi dete fericire, nici
Faima, nici banii!...”
Deși era sub zero grade,
El în genunchi deodată-i cade:
„Mă iartă, Hanny!”
Înduioșată, ea i-a pus
Pe creștet, mâna ei, de sus,
Zicând: „În fine,
Decât să nu te văd de loc,
Sau tot flămând și fără foc,
Și-așa e bine!...”
Morala
Astfel, iubite cititor,
S-a încheiat idila lor
Făr’ să se știe
Unde anume, când și cum,
Sculptorul și-a pierdut pe drum
A lui soție.
În seara când s-au întâlnit
Ea se-ndrepta cu pas grăbit
Spre locuință...
El îi oferă brațul său,
Dar ea-i răspunse: „Domnul meu,
N-am trebuință!
N-ascult de tinerii frumoși,
Barbații toți sunt mincinoși,
Cu-o vorbă dulce
Ei te seduc, te-adorm ușor
Ca mamele copiii lor,
Când vor să-i culce...”
El o privește drăgăstos,
Răspunde ea privind în jos:
„Mă cheamă Hanny...
Cu dumneata să merg n-aș vrea,
Acasă frați și mama mea
M-aștept’, sărmanii...”
El o privește amoros,
E luna Mai – și ce frumos
Noaptea pe lună!
Ascunși pe-o bancă, ei și-au dat
Atuncea primul sărutat,
În voie bună.
El este pictor și sculptor,
Un tânăr, doar începător,
Având curajul.
Mulți ani de zile la un loc,
Au dus flămânzi și fără foc
Concubinajul.
Apoi comenzi vin nencetat
Și lauri mulți l-au consacrat,
E-o bogație!
De-atunci, el se văzu pețit
De multi bogați, care-i promit
Să-i dea soție
Pe fiica lor, ce-a studiat
La Notre-Dame, și-a voiajat
Prin lumea largă.
Menajul lor, așa plăcut,
Din vina lui a început
Cam prost să meargă.
Atunci îi spuse: „Draga mea,
De-acuma bani eu pot avea
Câți o să-mi placă,
Dar eu și să mă-nsor aș vrea,
Pe când tu stai în calea mea;
Mai bine pleacă!
Vezi plicul ăsta, poți să-l iei.
În el ai zece mii de lei,
Te du cu bine!”...
Ea îl privește supărat,
Iar plicul care i l-a dat
Nici nu-l reține.
Văzând că fostul ei amic
O prețuiește la un plic
‘Napoi l-întinde:
„Ia-ți înapoi bancnotele
Sunt o fetiță domnule,
Ce nu se vinde!...”
Ea dispăru – el se-nsură.
O dată, de la Operă,
Venind acasă,
La poarta lui el observă
O damă care-l aștepta,
Stând rușinoasă:
„Eu sunt iubita ta din Mai,
Pe care-adesea o chemai
„Scumpa ta” Hanny.
Din ziua când ne-am despărțit,
Ah, cât de mult am suferit!
Trecut-au anii...
Și dacă ți-am ieșit în drum,
Să știi că am un rost acum,
Nu ca golanii
Ce numai zestre știu vâna
Ori lauri spre-a-i încununa
Și-atâta doară.
Eu am venit ca să ți-o spui
Și-acuma pune-ți pofta-n cui
A doua oară!”
Privind spre dânsa rușinat
El vina lui și-a constatat
Și-și dete seama,
Că nu-i nici dânsul mulțumit,
Și de pe cotul ei, smerit,
Luând o scamă,
Îi spuse: „Draga mea, nici eu
O știe bunul Dumnezeu,
N-am fost ferice.
E drept, am fost și decorat,
Am luat chiar și Premiul de Stat,
Orice s-ar zice!
Dar până să te văd aici,
Nu-mi dete fericire, nici
Faima, nici banii!...”
Deși era sub zero grade,
El în genunchi deodată-i cade:
„Mă iartă, Hanny!”
Înduioșată, ea i-a pus
Pe creștet, mâna ei, de sus,
Zicând: „În fine,
Decât să nu te văd de loc,
Sau tot flămând și fără foc,
Și-așa e bine!...”
Morala
Astfel, iubite cititor,
S-a încheiat idila lor
Făr’ să se știe
Unde anume, când și cum,
Sculptorul și-a pierdut pe drum
A lui soție.
P.S. Cine a avut privilegiul să-l asculte recitând această poezie pe Florin Zamfirescu, la Cenaclul Flacăra, poate spune că a avut noroc în viață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu