O STROFĂ SAU DOUĂ

Părerea mea este că din poeziile care ne plac sau pe care le-am învățat la școală reținem  în cele din urmă o strofă sau două.  Pentru a argumenta această ipoteză de lucru voi transcrie în continuare o strofă sau două din cele mai cunoscute poezii ale lui Eminescu, poetul nostru național.
CE-ȚI DORESC EU ȚIE, DULCE ROMÂNIE
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor?
Brațele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!

ÎMPĂRAT ȘI PROLETAR
Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă,
Unde pătrunde ziua printre ferești murdare,
Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă,
Cu fețe-ntunecoase, o ceată pribegită,
Copii săraci și sceptici ai plebei proletare.

 FLOARE ALBASTRĂ
-„Iar te-ai cufundat în stele
Și în nori și-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.”

MELANCOLIE
Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopții moartă.

LACUL
Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

DORINȚA
Vino-n codru la isvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

SINGURĂTATE
Cu perdelele lăsate
Șed la masa mea de brad,
Focul pâlpâie în sobă,
Iară eu pe gânduri cad.

DEPARTE SUNT DE TINE
Departe sunt de tine și singur lângă foc,
Petrec în minte viața-mi lipsită de noroc,

O, RĂMÂI
„O rămâi, rămâi la mine,
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu știu să le-ascult;

În al umbrei întuneric
Te asamăn unui prinț,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri și cuminți;”

PE ACEEAȘI ULICIOARĂ
Pe aceeași ulicioară
Bate luna în ferești,
Numai tu de după gratii
Vecinic nu te mai ivești!

ATÂT DE FRAGEDĂ
Atât de fragedă, te-sameni
Cu floarea albă de cireș,
Și ca un înger dintre oameni
În calea vieții mele ieși.

Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Și de la creștet pân-în poale
Plutești ca visul de ușor.

REVEDERE
-„Codrule, codruțule,
Ce mai faci, drăguțule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme a trecut
Și de când m-am depărtat,
Multă vreme am îmblat.”

-„Ia eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolul ascult,
Crengile-mi rupându-le
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Și gonind cântările.”

SCRISOAREA  I
Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare
Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,

SCRISOAREA  II
De ce pana mea rămâne în cerneală mă întrebi?
De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?
De ce dorm, îngrămădite, între galbenele file,
Iambii suitori, troheii, săltărețele dactile?

SCRSOAREA  III
De la versul: La un semn, un țărm de altul, legând vas de vas, se leagă
Și în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă...  până la:
N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!
(Recomand audiția interpretării excepționale a actorului Gheorghe Cozorici)

SCRSOAREA  IV
Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri,
Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri;

SCRISOAREA  V
Biblia ne povestește de Samson, cum că muierea,
Când dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea
De l-au prins apoi dușmanii, l-au legat și i-au scos ochii,
Ca dovadă de ce suflet stă în piepții unei rochii ...

LUCEAFĂRUL
A fost odată ca-n povești,
          A fost ca niciodată,
Din rude mari împărătești,
          O prea frumoasă fată.

Și era una la părinți
           Și mândră-n toate cele,
Cum e Feciora între sfinți
           Și luna între stele.

PE LÂNGĂ PLOPII FĂRĂ SOȚ
Pe lângă plopii fără soț
          Adesea am trecut;
Mă cunoșteau vecinii toți –
          Tu nu m-ai cunoscut.

ȘI DACĂ...
Și dacă ramuri bat în geam
          Și se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
           Și-ncet să te apropii.

Și dacă stele bat în lac
           Adâncu-i luminândul
E ca durerea mea s-o-mpac
           Însenindu-mi gândul.

GLOSSĂ
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.