CÂND SE ADĂPAU CAII

CÂND SE ADĂPAU CAII

                              Motto :„Caii, tovarăşi, s-a constatat a fi nerentabili.”

      Caii Gospodăriei se întorceau de la păscut, căutând parcă, cu grumajii întinşi, să vadă unde se pierde soarele. Erau sătui şi leneşi, se dezvăţaseră de muncă, ar fi vrut să nu mai plece nicicând de la păşune, dar ştiau că bătrânul care-i mâna acum trebuie mereu ascultat. Nici moş Căplete n-ar fi vrut să mai plece de la păşune cu caii. Acolo, pe dealuri, sufletul lui se liniştea, se lăsa rumegat, se lăsa lovit cu cozile, se lăsa călcat de copite, se lăsa pe spinările lor şi fugea ca vântul, ca gândul, departe, departe...

       Bătrânul Căplete era acum neliniştit. Venise la ei, la pă-şune, un nepot, Almeu, să-i spună ce-a hotărât preşedintele:

Tataie, a zis să vii cu caii, să-i bagi pe toţi în ţarc şi pe urmă să-ţi vezi mata de treburile personale. Aşa dăduse ordin preşedintele. Adică, stai aşa!, cum vine asta să-şi vadă el de treburile personale?... Şi pe ei cine-i adapă şi cine-i culcă?... Astea erau treburile lui personale. Eheei, cum mă fierbi tu pe mine, măi, nepoate...

       Nedumerit, cu fruntea încreţită, căuta înapoi privirea bă-iatului, trebuie să ştie el ceva, ce-a fost pe la Gospodărie...  Băiatul îşi ţinea însă capul în jos, semn că dacă ştie ceva, el nu are voie să spună. Rămăsese în urmă, lovind cu o nuia un mânz ce nu vroia să plece de lângă un pui de salcâm, din care rupea cu dinţii.

       După ce băgă caii în ţarcul Gospodăriei, moş Căplete mai aruncă o privire nepotului, care părea că ar vrea să-i zică totuşi ceva (era numai o părere, nepotul nu ştia nimic) şi porni înciudat spre MAT .

       Dădu seara bună oamenilor de-acolo şi-şi ceru ţoiul cu ţuică. Privi roată la oameni şi văzu în ochii lor lor un fel ciudat de milă (era numai o părere, bătrânii din MAT nu ştiau nici ei nimic).   

    -Ce faci, băi, Şpiţă p’acilea?, întrebă moş Căplete, vrând să scape de mila pe care i se părea că o vede în privirile ălora.

Bătrânul  Şpiţă, fostul lor poştaş, şi-a dat seama pe loc că  

se întâmpla ceva cu moş Căplete al lor ...

    -Iacă şi io, cu tovarăşii prieteni ăştia ai mei, ne-am adunat la cititul presei locale...

      Adică, citeau presa în... local, la o ţuică lungă.

       Deodată, chipul lui Căplete se destinse şi înţepeni aşa, lovit de gândul care-i trecuse prin cap, arzându-i tot trupul:  M-au schimbat, asta era treaba, m-au schimbat...

    -Asta-i bine, bă, Şpiţă, vă cultivaţi şi voi, ca ogoru’. Recte ştiinţific... Au râs cu toţii, nu de poanta veche, cu ziarele şi cultivatul ogorului, ci de acel „recte”, rămas celebru şi de efect  de la o lecţie de informare agrotehnică a sătenilor, ţinută de un activist în agricultură trimis de regionala de partid.

       Gândul că-l schimbaseră nu-i dădea pace: Au adus ve-terinar cu înaltă calificare şi acum le trebuia şi grăjdar cu şcoa-lă. Astea-s vremurile, n-ai ce-i face! Eeh, nu-i nimica, m-ar lă-sa la pensie... Avem şi noi, ţăranii, dreptul ăsta. Să stăm acasă şi să ne aducă poştaşu’ bani la poartă!... De i-ar ajunge de-o ţi- gări şi de-o cinzeacă...

      -Băi, Şpiţă, tu câtă pensie ai acu’?...

      -Am, ceva, am io, că uite, mai beau şi mai şi mănânc, zise Şpiţă, ironic. 

       Băuse o ţuică mică şi acum ronţăia un covrig uscat, d-aia era Şpiţă ironic .

        Căplete goli ţoiul, se ridică de pe bancă - să mi-l treci şi p’ăsta-n cont - dădu seara bună la oameni şi porni aplecat spre casă.

       În ţarc, caii nechezeau şi fremătau lovindu-se unii de alţii. Se înserase bine şi le era sete. Pe lângă ţarc se agitau câţiva oameni. Praful ridicat de copite le îneca suflarea, nevăzut. Un tropot mărunţit le zvâcnea în urechi. Preşedintele Gospodăriei îşi privi încă o dată ceasul de la mână, şi parcă numai de data asta văzu cât e ora, fiindcă strigă la oameni că timpul trece!

      -Haideţi, băi, oameni buni, care te bagi primu’, că ne-apucă dimineaţa p-aicea?!

        N-a intrat nimeni... primul. Nu era treabă uşoară sarcina asta a lor. Au intrat, deodată, mai mulţi, să aibă curaj! Ţineau, în mânile cu care fac pâine, ciomege. Au pocnit un cal, doi, trei... cai... alţi cai... toţi caii înnebuniţi de spaima ce ieşea din sângele cald, din ţărâna îmbibată, din ciomegele strânse în pumni fără cruţare...

        Caii agonizau, oamenii erau sfârşiţi. Îşi omorâseră caii, dovedind astfel că au puterea de a îndeplini o sarcină venită de sus.

         Preşedintele bău o cană mare cu apă şi se aşeză pe o buturugă sub un salcâm bătrân. Ceilalţi se aşezară în jurul său, în tăcere. Şi-au aprins câte o ţigară. Unul, mai slab de fire, se grăbi să ajungă ceva mai încolo, ţinându-şi palma la gură. I se făcuse rău. Preşedintele vru să zică ceva, dar un slăbănog se ridică proptindu-se în ghioagă şi luă iniţiativa:

      -Da’ cu mânjii ăia ce facem, tova ... N-apucă să-şi termine vorba. Se-nmuie brusc şi căzu grămadă, os peste os. În spatele său, bătrânul Căplete lăsă să-i scape din mână un ciomag no-duros pe care acum se amestecase sânge de om cu sânge de cal.

         Preşedintele privi lung la bătrân, fulgerând o clipă la-crimile din ochii lui, se ridică cu greu de pe buturugă, proptindu-se în pulpe, şi zise :

 -Bine, bre, nea Căplete, nici chiar aşa să n-o luăm...

        -Venisem să le dau apă, răspunse bătrânul, fără să-şi dea seama că lacrimile îşi croiau drum, una după alta, printre cră-păturile obrajilor săi zbârciţi.

         Preşedintele se uită la slăbănog, unul Ghiroagă, să vadă dacă are ceva mai grav, dar acesta se ridicase deja-ntr-o rână pipăindu-şi rana din moalele capului.

       -Băi, ... Nasone (numele ăsta i-l inventase preşedintele, acum, pe loc), pă tine cum dracu de te pocniră caii cu copita-n cap, de-ţi dădu sângele?! Să treci, te rog, neapărat pe la Dis-pensar să te panseze sora, nu te juca de-a infectatu!... Şi pe urmă vii şi tu la MAT, ne găseşti acolo...

      -Io venisem să le dau apă, mai zise o dată moş Căplete, în timp ce oamenii se ridicau şi porneau tăcuţi spre MAT.

        Rămas singur, Căplete se aşează pe buturuga de sub sal-câm, simţind deodată că-i foarte bătrân şi că lacrimile îi curg şiroaie pe obrajii împietriţi de durere şi de neputinţă, privind la caii ce agonizau în ţarc.

        Peste câteva zile, pe poarta Gospodăriei aveau să intre douăsprezece tractoare noi, mult mai rentabile, tovarăşi!