JANNIS

JANNIS

E noapte. În partea asta a lumii e noapte. Mă pregătesc de culcare şi beau. În jurul meu cad şoapte şi bolboroseli. În faţa mea, patru picioare de la un singur scaun se odihnesc pe masă, după truda zilnică. Aş vrea să-l trântesc jos, să-mi întind eu oasele frânte pe masa care-i făcută pentru servit clienţii, nu pentru scârbosul ăsta din lemn, dar tocmai acum un ospătar socoteşte cu voce tare, şi eu, când aud de bani, mă potolesc. Stau cuminte. Sunt o cârpă! O cârpă amorţită, îmbibată în băutură proastă. Nu mai pot spune nimic...

Cândva, eram un cetăţean respectat, care-şi dădea întotdeauna votul democraţilor. Acum, nimeni nu mai dă două parale pe acelaşi cetăţean, care îşi dă votul republicanilor şi scrie zece biete rânduri într-un ziar în care nu poţi împacheta decât peşti cu solzi argintaţi şi ochi bulbucaţi. De fapt, nu avem pic de respect pentru bieţii peşti. Îi prindem şi-i mâncăm de vii..., ospătarii au terminat de socotit şi se cam uită la mine, dar nu mă pun la socoteală. Ar putea închide localul cu mine înăuntru, fără probleme...

Le-am şi spus-o. Mi-au răspuns negativ. Le e frică de poliţişti. Se schimbă mereu şi s-ar putea să nu mă cunoască. Nu sunt prea drăguţi cu cei pe care nu-i cunosc, poliţiştii ăştia!

O molie grasă se loveşte din când în când de bec, dar nu poate intra înăuntru. De asta sunt sigur. Nici eu nu mai pot sta înăuntru.

-Hei!, e cineva de treabă în localul ăsta, care să mă dea afară?!...Vreau să ies d-aici!

Jannis, buna de ea, vrea să mă ducă în mica ei cămăruţă...O refuz, dar e prea obosită să se mai certe cu mine şi mă ia pe sus... E plinuţă..., dacă nu chiar plină de farmec, Jannis asta! Şi îi plac scriitorii, ce mai!...

În cameră e o zăpuşeală din vremurile de altădată şi încerc discret să fac ferestrele să se deschidă cumva. Sunt înţepenite, înjur, şi când pun mâna pe o scrumieră cât o ţestoasă din Galapagos, Jannis, care-i întotdeauna pe fază, vine lângă mine şi, ca o adevărată zână, salvează ferestrele de la dezastru, deschizându-le larg, cu o eleganţă remarcabilă. Respir adânc, luna se crapă în două, apoi în patru, crăpa-i-ar capul caprei cum s-a crăpat luna-n patru, ,,r”-ul nu se aude, dar îl simt undeva în cerul gurii, îl pipăi cu limba şi-l simt. E amar... Jannis a încălzit nişte cafea, îmi aduce o ceaşcă mare, plină, fiertura diavolului, neagră ca smoala, apoi mă lasă, îşi ia tranzistorul şi se duce să facă un duş. Chestia asta nu-mi place. Seamănă a trădare. Arunc cafeaua pe geam, “rain is falling on my head”, taram-pam-pam!... Şi dacă tot e pe băute, mai bine trag o duşcă. Whisky-ul ăsta e ceva mai de soi şi nici măcar nu se poate ascunde de mine în cămăruţa asta!... O forţă irezistibilă mă aruncă spre uşa de la baie. Uşa e încuiată, şi rezistă primului şoc. Jannis îmi strigă să stau potolit doar două minute, dar eu fac şi mai mare tărăboi, pentru că anumite nevoi fiziologice îmi dau acest drept! Jannis şi-a dat seama că acele două minute pretinse la început ar fi fost peste puterile mele şi că nu poţi chinui un om liber prin astfel de metode!... Uşa se deschide. Intru ca o furtună din Georgia, ea se strecoară pe lângă mine, şi apoi totul se stinge... Asta înseamnă pat. Jannis n-are decât unul, singur-singurel, şi e atât de obosită... „N-am pretenţii d-astea, o asigur eu, demn.Voi abuza de fotoliu şi de scaunul ăsta nenorocit... Noapte bună.”

O molie grasă se lovea de lampă. Am stins lumina şi molia a căzut. Apoi am auzit cum se loveşte de geam. Geamul se crapă în două, se crapă în patru, crăpa-i-ar capul moliei... Râul e mititel şi gurge...ba nu!, curge... Doamnelor şi domnilor, aici se doarme, ceea ce spus în franţuzeşte, cu o anumită intonaţie şi cu un anume accent, sună foarte ,,chic”.

Spre dimineaţă, sau ceva mai târziu, m-am trezit în pat. Se pare că visasem ceva foarte neplăcut, pentru că aveam oasele ţepene şi capul mă durea îngrozitor... Jannis, după draperii, pregătea ceva de mâncare, cântând. Simţurile începeau să-mi revină. Asta îmi dădea o oarecare siguranţă. Aşa că m-am întins bine, să-mi pârâie toate os-cioarele: crac-clic-crac...

La radio, o voce de femeie ne-a anunţat că este ora opt fix. La douăsprezece, trebuia să predau manuscrisul. Doamne, ce trebuia, oare, să scriu?!... Dă-mi, Doamne, subiectul meu cel de toate zilele! Cu cine şi cu ce îmi scot eu la ora asta, opt, cele două coloane de ziar? Şeful mă tot boscorodeşte că de la un timp se gândeşte numai la respectul pe care-l poartă tatălui meu, alături de care a luptat în Indochina, altfel m-ar concedia pe loc!...

Trebuia să fac ceva, să acţionez! Mi-am luat haina de pe jos cu mâna stângă, mi-am îndesat mâna dreaptă prin buzunare şi am scos toate hârtiile de pe-acolo. Nu erau prea multe. Unele erau prea vechi, altele mâzgâlite aiurea. Nu găsisem nimic şi eram pierdut! Şeful va uita că tatăl meu i-a salvat viaţa în război şi mă va da afară...

Auzindu-mă înjurând, Jannis îşi face apariţia de după draperie, veselă şi proaspătă ca un boboc de trandafir, ţinând în mână coada tigăii în care sfârâiau ouă jumări. Întruchipa reclama desăvârşită: ,,Gospodina ideală prepară la micul dejun ouă jumări crescute în incubatoare cu raze Gama and Smith, 2 dolari o cutie mare” .

Mi-a mulţumit pentru compliment şi, după ce a lăsat tigaia pe masă, mi-a recitat aceste beatificatoare versuri:

„Tu vei scăpa de supărări,

De vei mânca ouă jumări...”

Avea un real talent la chestii d-astea... Aş fi putut face din ea o adevărată stea(sau anti-stea!), dar mereu găsea un motiv întemeiat să mă refuze.

Cineva a sunat de două ori la sonerie. Am vrut să deschid, însă Jannis mi-a pus o mână pe umăr şi, după ce a împins de sus în jos cu o forţă care m-a obligat să stau liniştit pe scaun, s-a dus să vadă cine e la uşă. S-a întors cu un ziar şi o ceaşcă de cafea. Am luat cafeaua. Jannis s-a mulţumit cu ziarul adus de portăreasă.

-Vai, tu, e groaznic!, ţipă ea citind ceva, se pare, groaznic... Am ridicat ochii, întrebător...

Întrerup aici firul amintirii. Afacerile sunt afaceri, timpul costă bani şi cred că povestea poate fi dusă la bun sfârşit de omul pe care l-am angajat special în acest scop. Dragi cititori, treaba e destul de simplă: în urma acelui fapt groaznic, eu am reuşit cele mai bune articole care s-au scris în prăpăditul nostru de ziar. Am avut succes. Mi s-a propus să scriu un scenariu. L-am făcut, iar filmul a lansat o nouă stea:Jannis Stewart... Avem un contract pe 10 ani la Holly-wood, şi multe alte semne ale reuşitei în L. A.

Al dumneavoastră,

John Stewart.

P. S.

În lipsă de ceva mai bun, aceasta a fost povestirea pe care am trimis-o spre publicare pentru ediţia de week-end a ziarului unde aveam o rubrică săptămânală.

A fost ultima picătură! Şeful m-a concediat, deşi luptase în războiul din Vietnam, alături de tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească în pace!