ÎNTÂMPLĂRI CU ALMEU, UN COPIL DE ȚĂRANI

                      ÎNTÂMPLĂRI CU ALMEU

               

-    Tatăăă...

-    Ce-i, mă?!...

-    Ezistă Moş Crăciun?...

-    Ezistă!

-    Şi cum arată, el, vara?...

-    I’ote aşa ca mine!

-    Ştiam eu că nu ezistă!, începu să se smiorcăie, Almeu.

                                        *

-    Tatăă...

-    Ce-i, mă ?...

-    Văzui un iepuroi cu cinci picioare!

-    Unde, mă?...

-    Pă câmp, acilea...

-    Când, mă?

-    Aseară.

-    Sigur?...

-    Sigur!...

-    Da’câte degete ai tu la o mână, ştii?...

-  Nu.

-    Atunci de ce mă minţi, mă! Ia vino-ncoace să-ţi arăt io iepure cu cinci picioare!...

   După două scaltoace şi o urecheală zdravănă, Alme începu, scâncind, să-şi numere degetele de la o mână.  

   Dar mereu se încurca, amestecându-le cu degetele de la cealaltă mână. Aşa că, după ce-şi şterse nasul cu  mâneca, îşi luă nuiaua de alun şi porni să se lupte cu nişte lupi uriaşi, ascunşi prin tufele din grădină.

                                                  *

   - Băi, Almeu, copile, dă ce baţi tu câinili cu linguroiu ăla-n cap?!..., zise mirat-dojenitor Fane Colonelu, care tocmai trecea pe lângă curtea lui Marin Căplete.

    - Păi dacă-i prost şi stă, io ce să-i fac, moşule!..., răspunse Almeu şi-i mai trase una câinelui, un ciobănesc cât un viţel de mare, pe care îl chema Ursu, şi care nu lăsa pe nimeni să se apropie de copil...

ŞARPELE

      Almeu era mic, avea puţin peste patru ani şi mai mult stă-tea în fund decât în picioare.

Lumea spunea că-i leneş, dar el credea că aşa e mai bine.

      De cum făcea ochi, dimineaţa, nu se gândea decât la mân-care, aşa că primul său drum era spre soba de gătit, unde găsea blidul său cu lapte cald.

       În dimineaţa asta, însă, Almeu se voinici degeaba să ajun-gă la locul ştiut, pentru că soba era rece şi blidul gol. Sculat de foame cu noaptea-n cap, Almeu pretindea dreptul său  la o bia-tă felie de pâine şi puţin lapte.

       Deschise uşa bucătăriei, trecu pragul înalt şi coborî scările pridvorului fără să se  împiedice. În curte, un miros puternic de pâine caldă îl pocni în nas şi, lucru rar, Almeu dădu fuga la cuptor. Maică-sa, Fira, era acolo, năduşind lângă gura cup-torului în care coceau pâinile. Almeu veni să se ascundă în poala ei, ca într-un culcuş în care i-ar fi plăcut să mai doarmă un pic. Dar facerea pâinii îl entuziasma de fiecare dată, deşi nu pricepea nimic din toată această treabă pe care maică-sa o ducea la bun sfârşit ca pe o vrajă din poveste.

Almeu aruncă şi el un lemn spre foc, dar nimeri pe lângă, că-i era frică să stea prea aproape, să nu se ardă...

       -Hai, mamă, lasă focu-n pace, du-te mai bine şi dă nişte boabe la puii ăia, că io am o treabă acu... Poţi sau nu poţi să faci treaba asta?... Iei o cană de boabe din ladă şi...

        -Pot, mă, mamă, mă, dar mi-e foame!... Unde-i laptele meu?...

         Maică-sa zâmbi, aşa, cu un fel de sclipire jucăuşă a  ochilor, îl luă de mână şi-l duse în bucătăria de vară.

Aici, luă capacul de pe o oală şi-i arătă că era plină cu lapte proaspăt. Îi puse o strachină plină, în care dumică un colţ de pâine veche, „mănânci p-asta până coace mama alta ...”, şi-l lăsă pe rogojină, aşezat în poziţia sa favorită.

         Almeu, împăcat cu lumea şi cu toate situaţiile ei, începea o nouă zi, bătând pâinea cu lingura să se-nmoaie în laptele proaspăt. Îi rămăsese în nări mirosul de pâine, maică-sa sco-sese deja un rând, dar el nu băgase de seamă şi sta cu lingura-n mână, gândindu-se cu nesaţ la clipa când va primi cozonăcelul făcut special pentru el.

         Când se hotărî să mănânce, Almeu văzu un şarpe de casă unduindu-se spre strachina lui cu lapte. Îl ştia, n-avea frică de el, dar îl pocni aşa, într-o doară, cu lingura, să-şi apere bunul râvnit. Şarpele îşi retrase capul, mirat, apoi îl ridică, fixându-l cu ochi de sticlă pe Almeu, care îşi ţinea acum strachina la piept. Şarpele nu pleaca şi, lucru extraordinar!, Almeu deveni darnic cu propria-i mâncare.

       - Ai, bă, că-ţi dau şi ţie! Dacă venişi, acu ia şi mănâncă! Ţi-o fi foame şi ţie, calicule!..., zise Almeu, împingând stra-china mai aproape de şarpe. Acesta, scoţând mereu limba des-picată, îşi lăsă uşor capul în jos, spre strachină.

         Almeu păzea, însă, cu lingura ridicată, ca şarpele să nu-i mănânce tot. Îi făgăduise în gând, „ jumate lui şi jumate mie ”, fiind atent să nu iasă păcălit. Când băgă de seamă că şarpele suge tot laptele din strachină, Almeu îl ameninţă fioros cu lin-gura, vădit supărat:

      -„Mănâncă, bă, şi dumicaţii, nu numa’ lapte, lapte, că-ţi dau cu lingura-n cap!...”

           Pe aceste vorbe aspre, maică-sa întră în bucătărie cu o tavă mare de pâini. Le puse pe masă şi le acoperi cu un ştergar. Almeu îşi primi cozonăcelul lui special, alb şi pufos.

         Şarpele dispăruse...

PÂINEA

       Se înserase. La Bufet, se primise bere şi era plin de lume. Afară era frig, ploua subţire şi bătea un vânt rece care prevestea o iarnă timpurie. La oraş , berea nu mai avea căutare şi acum, după raportarea încheierii cu succes a campaniei agricole de toamnă, ţăranii îşi puteau potoli în voie setea de bere de peste vară, chiar dacă nu se obişnuiseră încă să dea atâţia bani pe-o sticlă...

      -Bere pot să fac şi io şi chiar mai bună ca asta, spunea cui sta să-l asculte bătrânul Şpiţă, da’ vorba e că n-ai cu ce şi nici voie n-ai, că e monopol!...

      -Hodoronc-tronc, se trezi alde Şpiţă să vorbească! Faci, tu, bere! Asta ce-are, bă?, se-ncontră la el Fane Colonelu.

       -Are!, că io-s vai de oasele mele, cine mai poate acu’ să dea cu sapa şi nici n-am dat vreodată, c-am fost poştaş, da’ să dau io patru lei din pensioara mea p-o sticlă?!... Şi nici rece nu prea e!

     -Ce-ţi trebuie, bă, rece, nu vezi ce frig e-afar’?...

     -Lasă, bă, tu, afară..., io te-ntreb aicea, face asta patru lei?!...

     -Face, nu face, asta e!... Dă ce nu bei suc? E mult mai ieftin, care va să zică revine mai multă băutură cu aceiaşi bani! Dă ce nu consumi sifon, să zicem?...

      -Să-ntrebe proştii!

      -Du-te, bă-n...

         Aşa era cu Şpiţă ăsta... De câte ori scotea luleaua stinsă din gură, scotea şi câte o sămânţă de scandal şi până nu se-ncontra-n vorbe cu cineva nu se potolea... Aştepta să fie înju-rat, apoi, fără, să-i răspundă celui înfuriat, îşi aprindea pipa şi pufăia liniştit din tutunul lui. Se simţea superior şi nu mai avea treabă cu nimeni.

       -Bună seara la toată ţara!, strigă vesel, închizând uşa pe dinăuntru, Marin Căplete.

        Prietenii lui, adunaţi la o masă, îl primiră cu strigăte de bucurie. Marin se îndreaptă spre ei, bătându-şi pălăria de genunchi, să iasă apa din ea.

Era ud leoarcă de la ploaia care-l prinsese pe bicicletă, venind de la oraş. Fusese la „Librăria noastră” să cumpere nişte caiete şi coală albastră pentru băiatul lui, care intrase acuma-n clasa a II-a, dar, ghinion, le făcuse ploaia fleaşcă! Marin se aşeză pe bancă lângă prietenii săi, care se mai înghesuiră puţin, şi ceru un pahar curat şi-o sticlă de bere.

        Clipele treceau fără băgare de seamă, învelite într-o perdea de fum, „mai o bere şi-o urare, mai o vorbă şi-o ţigare”, cum zicea cu haz Niţă Barmanu, cel care ţinea „Bufetul” din sat, dar care avea patalama de ospătar, fiind şcolit la oraş în materie de servit onor clientela.

        Se făcuse târziu şi unde oamenii plecau, se strângea de pe mese.

       -Adio, bă, adio!, salută, ieşind pe uşă, moş Şpiţă, care adoptase formula asta de despărţire  dintr-un film românesc care-i plăcuse, de-a stat chiar până s-a terminat, şi i se stinsese luleaua-n gură...

        Într-un asemenea ceas nehotărât, îşi aduse Ghiţă Cucui  aminte de-o poveste ce-o aflase de la muierea lui, cum că feciorul al mai mic al lui Căplete nu mai vrea să mănânce pâine cu nici un chip şi că de la o vreme, he, he!, asta era o chestie nemaipomenită, zău, hai să vedem:

       -Auzi, Marine-tată, ia zi, bre, de ce nu mai vrea ăla mic ăl tău să bage pâine-n gură?... Îmi zise şi mie ceva femeia, pă chestia asta...

      -Dă-l în mă-sa de prost şi de nărod, las’ că-i trece!... Hai să plecăm, că-i târziu, să-nchidă şi omu’ ăsta p-aci...

      -Hai, nea Marine, acu’ târziu, netârziu, zi-ne, să vedem ce-i în capul lui, dacă e ceva..., încercă Niţă Barmanu să stârnescă interesul mesenilor.

      -Eheei, păi voi îl ştiţi p-ăsta al doilea al meu, abia are ani-şori cât degetele de la o mână şi ca să vadă şi el pe fereastră îi pun un scăunel sub tălpi...

        Tare le mai plăcea prietenilor să-l asculte pe Căplete po-vestind...

        Într-o seară, continuă el, îl aud p-ăl mic, Almeu, c-o-ntrebă pă Fira: „Mamăă, şi aici Marin îşi subţie vocea, pe mine cine m-a făcut?...” Asta n-ar fi fost nimic, deh, copil, ce să-i

faci, întreabă, dar, mă-sa, cap de muiere, ce credeţi că poa’ să-i răspunză?!... Parc-o aud şi-acu: - Păi, cin’ să te facă, io cu tac-tu ăsta de-aicea te-am făcut!” , că rămăsesem prostit în mirarea mea de vorbele ei. Şi ăluia,  nu-ş’ ce-i tot bubuia în cap creierii lui de isteţ ce se află pă lumea asta, că vrea să mai ştie şi cum l-am făcut io şi cu mă-sa!... Iar muierea mea n-are de treabă şi-i zice: „Cu apă şi făină în covată te-am făcut... Cum fac io pâinea”. Râdea şi se uita la mine hoţeşte, că-mi venea s-o iau dracului la bătaie!, da’ n-aveam un motiv mai serios...

        Oamenii se veseliră grozav de chestia asta şi o suduiau admirativ pe muierea lui Căplete şi, aşa, pe muieri, în general.

       Fane Colonelu, care vroia probabil să profite de atmosfera creată şi să mai râdă niţel, îi zise lui Căplete că o să-i treacă băiatului când s-o face şi el mai „copt”. Când o să „ crească ”.

        De la vorbele astea şi până la „Să-i dai, nea Mărine, nişte drojdie cu linguriţa!...” nu mai era decât un pas, dar nimeni nu mai zicea nimic, deoarece gândul că puştiul ăla mic şi curios ia drojdie cu linguriţa şi se umflă ca un cozonac, îi veselea acum atât de tare, că râsul îi pufnise dinainte şi toţi bărbaţii aceia serioşi simţeau că se rupe ceva în ei, dar n-aveau nimic, poate doar geamurile să se fi crăpat...lovite de razele de lunii pline, care răsărise ca o pâine mare şi rotundă pe cer...  

SAREA

       Cocoţat în nucul unde îşi făcuse un culcuş numai de el ştiut, Almeu auzi:

     -Băi, Almeu-tată, hai, bă, să ducem nişte drobi de sare la vacile-alea, colo-n deal!...

     -Lasă-l şi tu, Marine, în pace! Ce, el e om să care drobi, că-i rupe oasele de greutate, Doamne fereşte!, se căina maică-sa, Fira.

       Almeu coborî iute din nuc şi se îndreptă spre poartă, unde îl aştepta taică-su. 

      -Hai, bă, vino-ncoace, că eşti bărbat de acu’... Ce, tu te iei după ce zice mă-ta sau după ce zic eu!?...

       Şi, ca să-l convingă mai iute, îi lăsă pe umărul încă plă-pând o desagă cu doi drobi mari de sare. Almeu se-ndârji, ca un băiat mare ce devenise, şi porni opintind spre deal, alături de taică-su. Încetul cu încetul, Almeu rămase în urmă şi strigă disperat la taică-su să mai stea o leacă. Lăsând desagii jos, acesta se opri să-şi aprindă o mărăşească.

        Până să vină Almeu din urmă, trăgând desaga prin praful drumului cu amândouă mâinile, fumă mai mult de jumătate din ţigară. Almeu, roşu la faţă, abia mai sufla, blestemând drumul şi pe cine îl făcuse la deal, sarea şi vacile, despre care el nu putea să priceapă de ce le trebuia drobii ăia, când aveau atâta iarbă să-şi umple burţile-alea cât o casă!...

      -Hai, bă, să mergem, că ne-apucă prânzu p’acilea, hai, că mai avem şi altă treabă!...

      Almeu înghiţi în sec. Avea gura uscată şi-l dureau fălcile.

Mintea lui aia multă parcă da să-i iasă din cap prin urechi, dar n-avea loc şi-i bătea în tâmple... Auzi, totuşi, talăngile de la gâtul vacilor şi simţi o uşurare când taică-su îi luă desaga de pe umăr. Îl văzu cum se duce la văcari, vorbeşte cu ei, le dă drobii şi pe urmă face cale-ntoarsă: „Hai, bă, acasă, că p’aicea terminarăm...” Le era sete dar ăia nu mai aveau nici ei apă-n damigene.

       Au coborât în vale şi, intrând pe uliţa mare, Almeu, năpă-dit de întrebări, se tângui:

      -Tatăă, la ce le-am dus, noi doi, sare-n desagi la ăia?...

      -S-o dea la vacile noastre...

      -Da’dă ce s-o dea la vaci?

      -S-o lingă, d-aia s-o dea!

      -Atuncea, e-n regulă, fireşte!, zise Almeu cu o voce care lui i se păru că seamănă cu a lui taică-su.

      Făcuse o treabă de bărbat şi venea tare mândru acasă.

       Maică-sa, îi aştepta cu mâncarea caldă pusă-n străchini. Almeu şi taică-su îşi turnară apă unul altuia, să se spele pe mâini şi pe faţă, apoi se aşezară la masa pusă sub nuc.

     -Hai, mă, că-i încă bine, zise taică-su şi începură să mănân-ce toţi trei, cu poftă.