PROZE DE SCURT METRAJ (1)

O SEARĂ TÂMPITĂ

    Într-o seară tâmpită, de dezgust casnic, madam Nicu-lescu îşi punea pentru a treia oară părul pe moaţe, sub privirile violet-azurii ale felinei sale favorite, cu fundă roz, asortată la o coadă de aceeaşi culoare.

    Madam Niculescu era nespus de nervoasă fiindcă  nu re-uşea nicicum să ascundă sub o meşă de păr arsura pe care şi-o făcuse, din neatenţie, cu fierul încins, atunci când blestematul(a) de motan (pisică) răsturnase acvariul cu peştișori exotici, provocând un zgomot asurzitor la care nu se aştepta în acele momente de seară stupidă și plictis solitar.

    Degeaba se mai chinuia acum, plină de draci, cu sân-gele în cap şi herpes la gură... Arsura se umflase teribil, formând o băşică de forma unei gogoşi de mătase, care-i provoca usturimi ori de câte ori şi-o umezea cu limba întinsă până la tâmplă, loc osos în care mai bine şi-ar fi tras un glonţ, decât s-o surprindă în halul ăsta, iubiţelul ei mic şi scump, măcelarul Jenică Papazu, care tocmai tre-buia să sosească din clipă-n clipă. Precis că deja trăsese obloanele la prăvălie, nerăbdător s-o întâlnească...

    Privindu-şi resemnată chipul livid în oglinda ciobită, madam Niculescu fu subit lovită de o idee absolut salva-toare! Se va preface că are o migrenă îngrozitoare, şi se va lega la cap cu un prosop înmuiat în oţet de trandafiri. Se ridică într-o mână de pe taburetul deşelat şi începu să pulverizeze norişori de parfum prin cameră-puf!...puf!, cu pompiţa - pentru a îndeparta mirosul de pipi de câine ce-ţi muta nasul din loc...După ce-şi fixă pe cap proso-pul, sub formă de turban, madam Niculescu trase o duşcă de lichior de afine, se sui în pat şi, cu un şut bine plasat în coastele buldogului, îl făcu pe acesta să aterizeze, fără proteste, pe duşumeaua de curând frecată cu petrosin și peria de sârmă. Bătrânul buldog, lovit la numai trei ani-șori de o pareză facială-stânga, pe fond nervos, rămase impasibil la înjurătura neaoşă ce-i fusese adresată în timpul zborului de o clipă, ştiindu-se vinovat pentru fap-tul că iar urinase pe lângă muşamaua pusă special pe pat. Nu se putea abţine! Această ispravă necuviincioasă se re- peta, printr-un reflex condiţionat ,,sistem Pavlov”, ori de câte ori se apropia momentul sosirii măcelarului Jenică... Pur şi simplu, nu se mai putea abţine!...

    În culmea agitaţiei, madam Nicluescu vărsă o jumătate din sticluţa cu oţet de mere (parcă?...) în prosopul pe care şi-l înfăşurase circular în jurul capului pentru a-şi acoperi fruntea lovită brusc şi mincinos de o migrenă însoţită de arsuri la stomac, al căror singur remediu erau o linguriţă de bicarbonat şi una de bromură. Dar, ghinion! Focul se stinsese, nealimentat, în soba cu lemne şi sărmăluţele în foi de viţă se sleiseră în cratiţă, alături de oala cu mămă-liguţa la fel de rece. Faptul ar fi echivalat  cu o calamitate naturală, în eventualitatea în care Jenică ar fi intrat acum pe uşă. Acest gând îngrozitor îi înmuie complet mâinile şi picioarele, aşa încât, singura buturugă pe care o mai avea în casă îşi păstră intactă forma sub care nu încăpuse în sobă. Fire mizericordioasă, în pragul leşinului, madam Niculescu nu putea să dea cu barda, nici s-o tai! Se trezi brusc din letargie, auzind vocea lui Jenică, la uşă:

–   Mămicule, am venit, gata masa?...

    Era peste puterile ei să mai suporte!

    Se repezi ca o furtună la dulăpiorul cu medicamente, turnă în căuşul palmei toate somniferele pe care le avea şi le înghiţi cu o duşcă zvdravănă de lichior de portocale, (parcă?), sub privirile violet-azurii ale motanului (pisicii) cu fundă roz şi blăniţă neagră, până la coadă.

    După ce expedie din nou la podea, cu un şut bine plasat în coaste, bătrânul ei buldog, madam Niculescu se trânti în patul deşelat şi închise ochii. Auzea ca prin vis:

–  Deschide repede, mămicule…Ţi-am adus o oală cu săr-măluţe calde... frige! Hai, deschide, că mor de foame!

   Încet, încet, madam Niculescu se cufundă într-un somn adânc. Foarte adânc...

Q.E.D.

    Brusc, femeia deschise uşa şi învârti cheia în brosca bătrână ce suporta cu stoicism acest supliciu, cu gândul că va avea şi ea o viaţă liniştită când va ieşi la pensie. Femeia vroia să facă niscai târguieli, îi trebuia mai ales un scaun, pentru că nu avea, şi, oricum , nu mai ieşise de mult afară. Piaţa era aproape, aşa că o luă de-a dreptul pe o străduţă mai mult largă decât lungă, în mijlocul căreia se afla la post (negru) un poliţist (mustăcios), care para-lizase acolo, într-un fotoliu de răchită şi fix din patru-n patru ore, nu se mai putea mişca deloc, aşa că trebuia să vină cârciumarul de peste drum, să-i dea de mâncare cu lingura și cu furculiţa. Pâinea şi cuţitul le păstra pentru el şi pentru primar, care dădea dispoziţii aiurea şi onor ce-tăţenii puţin se sinchiseau: mânca şi el o pâine!...

    Femeia avea o faţă prelungă, cabalină, lucru de care nu se ruşina, şi nu se plângea, considerându-l firesc, de vre-me ce preaiubitul ei logodnic, un anume Charles Darwin, îi demonstrase cu precizie ştiinţifică şi duioşie în glas, că pe scara evolutivă a strămoşilor ei se aflase cândva un căluţ, nu mai mare decât câinele grădinarului, ori nevasta pantofarului. Nu se putea supăra pe acel căluţ din trecutul ei mai îndepărtat pentru că iubea animalele, ţinând în bu-cătărie nişte gândăcei, pe care nu putea să-i stârpească din cauza doamnei Taylor, preşedinta ,,Societăţii pentru salvarea Animalelor şi a Copiilor”, care, de peste zece ani, dădea mereu alarma ori de câte ori o vedea că se apropie cu pompa de flit pentru a pulveriza asupra lor acel oribil lichid care face viaţa unor târâtoare absolut imposibilă!...Oh, dear!

    După ce s-a tocmit la sânge cu tâmplarul Charpantier, un venetic şi jumătate, venit incognito de pe bătrânul continent, femeia cumpără un scaun solid şi o legătură de ,,nu ştiu ce”, care îi trebuia lui Darwin într-o demon-straţie a teoriei sale. Femeia îşi puse scaunul pe cap şi porni înapoi spre casă, ţinând legătura într-o mână ( în cealaltă nu avea nimic, fiind scutită ca membră cotizantă la ,,Armata Salvării”). Pe drum, se gândea mereu ce mare bucurie îi va face iubitului ei, Charles, când va apărea în camera lui de lucru cu legătura de ,,nu ştiu ce” într-o mână, cu scaunul pe cap, şi cum va zice el, vesel: ,,Quod erat demonstrandum, draga mea!” Q.E.D.

    

CÂINELE

    Fusese o zi toridă, şi Rodopi suporta cu greu canicula.

Era şapte seara, şi toată căldura adunată în casă  o sufoca. Deschise fereastra, dar nu simţi decât mirosul de mititei de la grădina de vară de peste drum. Primul impuls a fost cel de a închide repede geamul, să nu i se împută casa, dar apoi se răzgândi, aşa cum, de altfel, făcea întotdea-una. Se abandonă cu totul noii senzaţii, pradă simţului ol-factiv excitat de fumul ce venea de la grătarele încinse pe care sfârâiau grămăjoarele de carne tocată. Ar fi dorit ca, închizând ochii, acest iz, atât de specific grădinilor de vară, să-i trezească o amintire plăcută.Ţinea ochii închiși, dar nu se putea minţi singură. Nu fusese niciodată la o cârciumioară, însoţită de un bărbat care să comande mici şi bere, ori friptură şi vin... Deşi câţiva o invitaseră, i-a refuzat pe toţi, pretinzând că are de rezolvat treburi mai importante. Bărbaţii nu ţineau supărarea şi acceptau refu-zul ei ca pe ceva firesc, întrucât oricine poate găsi altceva mai bun de făcut decât să-şi piardă vremea prin cârciumi. Îi părea rău că tratase cu refuz toate invitaţiile, mulţu-mindu-se până la urmă să bea singură, acasă, o sticlă de bere ţinută la frigider.

    Deschise ochii, uşor enervată de veselia mesenilor. Atunci, văzu prima oară câinele flămând ce aştepta, sali-vând, ca vreun  mesean milos să-i arunce un dumicat.

    Din păcate, consumatorii erau prea ocupaţi cu satis-facerea propriului stomac, așa încât câinele începu să se plimbe de colo colo, printre mese, înghiţind în sec.

    Brusc, simţind o milă sfâşietoare pentru bietul animal lihnit, Rodopi, luă o bucată de friptură de pe masa din bucătărie şi începu să strige: -Cuţu, cuţu!...Cuţu,cuţu!...

    După câteva clipe de derută, câinele pricepu, în sfârşit, că e rost de hrană şi porni în grabă spre locul  unde era îmbiat să vină.

    Bucuroasă, Rodopi mai strigă o dată:,,Cuţu, cuţu, hai la mama!...”, dar imediat scoase un ţipăt de groază, văzând cum o maşină loveşte în plin bietul câine flămând, care traversa strada. Rodopi închise fereastra și începu să plângă, mestecând încet o bucată de friptură fără nici un gust...